CRESTINISMUL
Introducere
Crestinismul este religia revelata, intemeiata de Iisus Hristos sau Mintuitorul Hristos ( Mesia, Unsul lui Dumnezeu). Aceasta religie s-a raspindit, incetul cu incetul, la toate popoarele lumii, prin misonar, dar nu cuprinde pe toti oamenii din lume. Totusi este religia care numara cei mai multi credinciosi, daca se face comparatie cu oricare alta religie contemporana. Cuvintul crestinism este derivat din numele -Christus - Unsul, adica Cel uns sa fie Mintuitorul lumii. Iisus Hristos este Dumnezeu Fiul intrupat pentru mintuirea lumii. Numele de crestin s-a dat mai intii credinciosilor din Antiohia (azi Antakia), potrivit textului din Faptele Apostloilor 11, 26, desi cei dintii ucenici ai lui Isus Hristos au facut parte din poporul evreu din Palestina secolului I. Cum era si firesc, misiunea crestina a inceput din centrul vietii religioase a evreilor de atunci, Ierusalimul, si a ajuns curind in marile metropole ale lumii antice mediterneene si pontice. Invatatura crestina s-a raspindit mai intii in mediile urbane, iar mai tarziu a patruns si in mediile rurale. In acestea din urma, credintele religioase idolatre au persistat indelung, iar raspindirea noii rleigii s-a facut adeseori prin martiriu: propagatorii noii credinte erau ucisi, uneori dupa chinuri prelungite, de catre adepti ai vechilor credinte idololatre. Si in prezent, in unele tinuturi ale pamantuli crestinismul se raspandeste de catre misionari care, uneori, risca sa plateasca chiar cu viata curajul lor de a vesti bastinasilor Evanghelia.
Izvoare
Despre crestinism se poate afla mai in amanunt din Scrierile sacre ale sale: Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Testament sau Biblia si cartile ce compun Sfanta Traditie si Traditia Bisericii (traditie dogmatica, liturgica si canonica).
a. Sfanta Scriptura cuprinde, in Vechiul Testament, urmatoarele carti:
Facerea, Iesirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul (care formeaza Pentateuhul sau Cartile lui Moise), Iosua Navi, Judecatorii, Rut, 1 Regi, 2 Regi, 3 Regi, 4 Regi, 1 Paralipomena, (1 Cronici), 2 Paralipomena (2 Cronici), 1 Ezdra, Neemia (2 Ezdra), Estera, Iov, Psalmii, Pildele lui Solomon, Ecclesiastul, Cintarea Cintarilor, Isaia, Ieremia, Plingerile lui Ieremia, Iezechiel, Daniel, Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdie, Ioana, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia, Maleahi. Urmeaza o serie de carti socotite drept <<bune de citit>>: Cartea lui Tobit, Cartea Iuditei, Cartea lui Baruh, Epistola lui Ieremia, Cintarea celor trei tineri, Cartea a treia a lui Ezdra (a patra este socotita apocrifa), Cartea intelepciunii lui Solomon, Cartea lui Iisus, fiul lui Sirah (Ecclesiastul), Istoria Suzanei, Istoria omoririi balaurului si a sfarimarii lui Bel, Cartea intii a Macabeilor, Cartea a doua a Macabeilor, Cartea a treia a Macabeilor, Rugaciunea regelui Manase.
In Noul Testament se cuprind cartile: Sfanta Evanghelie dupa Matei, Sfanta Evanghelie dupa Marcu, Sfanta Evanghelie dupa Luca, Sfanta Evanghelie dupa Ioan, Faptele Sfintilor Apostoli, Epistolele Pauline (catre: Romani, Corinteni I si II, Tit, Filimon si Evrei); Epistolele sobornicesti (a Sf. Apostoli Iacob, Petru I si II, a Sf. Ioan I, II si III; a Sf. Iuda) si Apocalipsa sau Revelatia (Descoperirea facuta Sf. Ioan Teologul si Evanghelistul).
b. Sfanta Traditie propriu-zisa este formata din continutul invataturii de credinta insusit de Sfintii Apostoli direct de la Mintuitorul Iisus Hristos in decursul predicii Sale si consumnat in scris in Sfintele Evanghelii si in celelalte scrieri ale Noului Testament, scrieri care nu au putut cuprinde tot: Ioan 21, 25.
c. Traditia Bisericii. Cuprinde tot ceea ce s-a scris si s-a retinut, sub inspiratie dumnezeiasca, dupa moartea Apostolilor, si a ucenicilor lor (in mare parte), astfel incat noua credinta, credinta adevarata, sa straluceasca puternic in bezna idolatriei si sa intoarca pe oameni la credinta in adevaratul Dumnezeu. Amintim aici scrierile Parintilor apostolici, ale Sfintilor Parinti si scriitori bisericesti, ale ascetilor si, mai ales, ale martirilor, ale teologilor si marilor inspirati de Dumnezeu (imnologi, liturgisti si canonisti).
Evident, esenta crestinismului nu poate fi cunoscuta decit din Evanghelii, deoarece acolo sint citate ipsa verba Domini (insesi cuvintele Domnului).
Invatatura
Dumnezeu este unul singur in fiinta, dar intreit in persoane; Tatal, Fiul si Sfintul Duh. Dumnezeu-Tatal este principiul dumnezeirii, naste din veci pe Fiul si purcede din veci pe Duhul Sfint. Fiul Se mai numeste si Cuvintul sau Logosul Tatalui. Prin El s-au creat toate. El S-a intrupat de la Duhul Sfint si din Fecioara Maria, pentru noi oamenii, a patimit, a fost rastignit, a murit si S-a ingropat, dar a inviat omorind moartea si eliberind din iad pe toti dreptii Vechiului Testament, de la Adam si Eva (primii oameni) si pina atunci. S-a inaltat la cer si sta de-a drepta Tatalui. Va veni iarasi (la sfirsitul veacurilor) sa judece viii si mortii. Va intemeia o imparatie vesnica, dumnezeiasca, intr-un pamant nou si un cer nou. Dumnezeu-Fiul, Iisus Hristos, a trimis pe Duhul Sfint in lume pentru a-i continua lucrarea pina la a doua venire. Prin Duhul Sfint s-a intemeiat cea dintii mare comunitate crestina la Ierusalim, in jurul Apostolilor, Biserica. Biserica era condusa de Apostoli, prin Duhul Sfint. Ea a propovaduit si propovaduieste lumii adevarul dumnezeisc, noua religie si disparitia inchinarii la idoli.
Lumea a fost creata din nimic, prin Cuvintul lui Dumnezeu. Mai intii au fost creati ingerii, in zece cete. Una dintre cete, impreuna cu mai marele ei, Lucifer, s-a razvratit impotriva lui Dumnezeu vrind sa fie ca Dumnezeu. Trudindu-se, acestia au cazut din vrednicia pe care au avut-o si si-au inrait firea devenind diavoli. Lucifer, impreuna cu ingerii sai, lucreaza raul in lume. Ei vor fi pedepsiti si trimisi in focul iadului dupa judecata universala.
Din toata lumea materiala numai omul nu a fost creat prin cuvint. Trupul sau a fost modelat din tarina de catre Dumnezeu si i s-a dat suflare de viata sau suflet. Intii a fost adus la existenta barbatul ( Adam ) si dupa aceea femeia, dintr-o coasta a lui, pe cind Adam dormea. Cea dintii pereche de oameni a primit porunca sa ramina in rai ( Eden) , sa stapineasca peste toate vietuitoarele pamantului, sa ingrijeasca raiul, sa manince din oricare pom in afara de pomul cunostintei binelui si raului. Diavolul, prefacut in sarpe, a indemnat mai intii pe Eva sa manince din pomul oprit. Eva a dat apoi si lui Adam sa manince. Astfel, cei dintii oameni au calcat porunca lui Dumnezeu. Ei au fost alungati din rai, unde avusesera toate de-a gata, si au fost lasati sa-si cistige existenta (pe pamantul saracacios si blestemat) prin sudoarea fruntii. Cei dintii oameni au primit insa fagaduinta unui Mintuitor. Aceasta fagaduinta, pastrata cu greu in sufletele oamenilor, a fost mereu reamintita lumii prin patriarhii si profetii Vechiului Testament, prin Ioan Botezatorul - ultimul profet al Vechiului Testament. Fagaduinta mintuirii s-a implinit cind la Roma domnea imparatul Augustus si cind Palestina se afla sub stapinire romana. Atunci S-a nascut Iisus Hristos (Mesia ), Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului, Mintuitorul lumii.
Fiecare om care crede in Iisus Hristos trebuie sa se boteze in numele Sfintei Treimi: Tatal, Fiul si Sfintul Duh, si sa nu mai pacatuiasca. Prin Botez i se sterge pacatul stramosesc si devine parte din Trupul lui Hristos - Biserica. In afara Bisericii nu exista mintuire pentru ca oricine se afla in afara Bisericii nu este in Iisus Hristos. El a recapitulat intreg neamul omenesc in Sine. Pentru cresterea lui Hristos, dupa Botez, Biserica pune la dispozitia credinciosilor inca sase Sfinte Taine: Mirungerea ( Pecetluirea sau insemnarea cu pecetea harului Duhului Sfint), Pocainta ( celor ce au gresit dupa Botez si au nevoie de iertare pentru a reintra in comuniune cu Hristos), Sfanta Impartasanie sau Cuminecatura ( impartasirea cu Hristos sub forma piinii si a vinului devenite Trupul si Singele lui Hristos prin puterea Sfintului Duh), Nunta (Cununia sau Casatoria), Preotia ( in trei trepte: arhiereu, preot si diacon, pentru cei pregatiti special in vederea slujirii preotesti) si Maslul ( pentru vindecarea trupului si a sufletului, prin rugaciunea preotilor Bisericii si prin ungere cu untdelemn sfintit).
Pentru sfintirea naturii inconjuratoare se oficiaza diverse slujbe speciale sau lucrari sfintitoare, desemnate cu termenul general de ierurgii , provenit din cuvantul grecesc 
.
Ibidem, pag. 324-325
Observatii asupra crestinismului in general si in raport cu alte religii
Crestinismul actual cunoaste trei mari confesiuni: Ortodoxa, Romano-Catolica si Protestanta. Confesiunea Ortodoxa sau Biserica Ortodoxa cuprinde acele Biserici care au pastrat nestirbit tezaurul de credinta primit direct de la Mintuitorul prin Sfintii Apostoli. De aceea, in Biserica Ortodoxa conducerea este sinodala (sau colegiala). Confesiunea sau Biserica Romano-Catolica inglobeaza acea parte din crestinism care a evoluat in traditia apuseana de limba latina , avind centrul la Roma. Conducerea Bisericii este monarhica, piramidala, avind in virf pe episcopul Romei, intitulat Papa si socotit <<loctiitorul lui Hristos pe pamant>> ( Vicarius Christi). Clerul este celib. In Confensiunea Protestanta cunoastem mai multe Biserici, rupte din romano-catolicism prin reformele initiate de Martin Luther, Jean Calvin, Ulrich Zwingli, Henric al VIII-lea (Anglia), John Wesley (Anglia). Anglicanismul si Bisericile luterane scandinave au o ierarhie similara romano-catolicismului, dar cu dreptul de a se casatori.
Din Protestantism au aparut o multime de denominatiuni, care mai de care mai independente si lipsite de ierarhia traditionala.
In prezent exista o tendinta generala crestina spre refacerea unitatii, prin eforturi conjugale. Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Conferinta Bisericilor Europene, Conferinta Crestina pentru Pace, Federatia Mondiala Lutherana si Alianta Mondiala Reformata sint doar principalele organisme crestine vizind refacerea unitatii.
Fata de celelalte religii, crestinismul constituie o noutate extraordinara in viata religioasa a umanitatii. Raportul dintre om si Dumnezeu se schimba prin insasi legatura creata intre Dumnezeu si om prin intruparea Fiului lui Dumnezeu, intrupare reala, atestata istoric. De aici inainte Dumnezeu Se reveleaza ca partas la viata omului, in masura in care omul vrea ca Dumnezeu sa Se faca partas la viata Lui si intelege rostul comuniunii cu Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu, a doua persoana a Sfintei Treimi, asumindu-Si firea omeneasca prin intrupare, devine Hristosul (Unsul, Mesia cel asteptat) si reface, restaureaza fiintial (ontologic) firea oamenilor. Acest lucru nu este intrevazut in nici una dintre religiile lumii, in afara de crestinism. Omul devine co-partas la iubirea dumnezeiasca. El nu mai este robul idolilor care, prin hidosenia lor, inspirau groaza si acte cultice dintre cele mai singeroase. De asemenea, intreaga viata spirituala si cultica se transforma intr-un suvoi de iubire lucratoare, de pace si buna intelegere intre oameni, spre deosebire de impulsurile razboinice prezente in toate mitologiile vechi. Iarasi, relatiile dintre oameni, bazate in primul rind pe modul de a gindi despre Dumnezeu se schimba total in crestinism. Semenul nostru poarta in sine chipul lui Dumnezeu. Crestinismul inseamna restaurarea omului, asezarea omului in starea lui dintii, ba, mai mult, indumnezeirea lui prin har. Natura umana ramine creaturala, dar viata omului poate dainui in vesnicia fericita la care omul a fost chemat de catre Dumnezeu.
Originea divina a religiei crestine. Una dintre caracteristicile esentiale si fundamentale ale crestinismului o constituie originea sa dumnezeiasca. Aceasta caracteristica sau trasatura este evidentiata expres in cuvintele de inceput ale Evangheliei dupa Ioan, unde se specifica si se marturiseste totodata co-eternitatea Fiului, a Cuvintului lui Dumnezeu cu Tatal. Acelasi Cuvint sau Logos din veci si Dumnezeu a venit in lume, S-a intrupat si i-a invatat pe ai Sai, strapungind si risipind intunericul necunostintei ca o Lumina. Acelasi Cuvint sau Logos intrupat pentru mintuirea noastra, a oamenilor, a venit din Cer pe pamant, coborindu-Se ca piine a vietii, ca Piinea Vie datatore de viata: <<Pentru ca M-am coborit din cer, nu ca sa fac voia Mea, ci voia Celui Ce M-a trimis pe Mine... Eu sint piinea cea vie care s-a pogorit din cer. Cine maninca din piinea aceasta viu va fi in veci. Iar piinea pe care Eu o voi da pentru viata lumii este trupul Meu. Cel ce maninca trupul Meu si bea singele Meu are viata vesnica si Eu il voi invia in ziua cea de apoi>> (Ioan 6, 38, 51, 54).
Dumnezeirea Mintuitorului nostru Iisus Hristos a fost clar descrisa in cele patru Evanghelii, precum si in toate celelalte scrieri din care este alcatuit Noul Testament. Mai intii, Evangheliile arata ca intruparea si Nasterea intre oameni a Fiului lui Dumnezeu a avut loc la plinirea vremii prezise de Duhul Sfint prin gura proorocilor Vechiului Testament. Faptul a fost precedat de incunostiintare prin inger, pentru a se intelege ca Fiul nascut fara de mama, din veci, din Tatal, ia trup si Se naste fara tata pamantesc din Fecioara Maria. De aceea, Intruparea Fiului, venirea Logosului in lume constituie un moment crucial in istoria mintuirii. Pe tot parcursul vietii Sale printre oameni ca Dumnezeu adevarat si om desavirsit, Domnul nostru Iisus Hristos a vestit credinciosilor intemeierea imparatiei lui Dumnezeu, imparatie spirituala in care pot intra efectiv, prin Botez, toti cei care vor sa se mintuiasca. Imparatia lui Dumnezeu este imparatia cerurilor, ea nu este din lumea aceasta, dar este pentru oamenii din lumea aceasta. Ea este imparatia care va sa vina si <<care nu va avea sfirsit>>, cum se afirma in Simbolul credintei.
Intreaga Sa invatatura a fost pecetluita prin fapte reale, prin minuni la care au fost de fata Sf. Apostoli si oameni de tot felul si in diverse prilejuri. De aceea, Mintuitorul a usurat povara suferintelor fizice si morale ale unora dintre credinciosii care veneau la El: a vindecat bolnavi, orbi, schiopi, slabanogi, indraciti. De asemenea, El a inviat morti (tinarul din Nain, fiica lui Iair si pe Lazar) numai ca sa se preamareasca si sa se cunoasca puterea lui Dumnezeu. Mai mult, minunile savirsite de Mintuitorul si relatate in amanunt de cei patru evanghelisti s-au petrecut in fata oamenilor, nu intr-ascuns, tocmai pentru ca ele sa fie de netagaduit. Marea si vintul s-au linistit la cuvintul-porunca al Fiului lui Dumnezeu Intrupat, trupul Sau si-a dezvaluit stralucirea in transfigurare la Schimbarea la Fata, dar a si inviat din morti dupa Patima cea de buna voie. Iar toate acestea s-au facut tocmai pentru a dezvalui taina iubirii netarmurite fata de lume a lui Dumnezeu cel unul in Treime: Tatal, Fiul si Sfintul Duh. Caci insusi Tatal va iubeste pe voi, fiindca voi M-ati iubit pe Mine si ati crezut ca de la Dumnezeu am iesit. Iesit-am de la Tatal si am venit in lume: iarasi las lumea si ma duc la Tatal>> (Ioan 16, 27-28).
Apostolii au retinut sensul dumnezeiesc al minunilor savirsite de Mintuitorul Hristos in lume si s-au convins ei insisi de dumnezeirea Lui si a religiei pe care o intemeia: <<Acum stim ca Tu stii toate si nu ai nevoie sa intrebi pe cineva. De acea credem ca ai iesit de la Dumnezeu>> (Ioan 16, 30).
Scopul misiunii Fiului lui Dumnezeu intrupat pe pamant, in lumea de aici a fost si a ramas in continuare un scop dumnezeiesc. Astfel, intr-o lume in care curajul, vitejia omului, se masura prin capacitatea lui de a rapune intr-un fel sau altul pe aproapele si semenul sau, Iisus Hristos aduce dorul dupa viata vesnica, dupa cunoasterea lui Dumnezeu si a iubirii Sale fata de toti oamenii, fata de cei drepti si fata de cei cazuti in pacat. <<Si aceasta este viata vesnica: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis>> (Ioan 17, 3). Acest adevar a fost prezis prin profeti: <<Ca sa se plineasca ce s-a spus prin proorocul care zice: Deschide-voi in pilde gura Mea, spune-voi cele ascunse de la intemeierea lumii>> (Matei 13, 35).
Dumnezeu S-a inomenit pentru ca omul sa se indumnezeiasca - asa cum spune un sfint parinte al Ortodoxiei crestine. De aceea se poate afirma direct ca in crestinism inaltarea omului spre Dumnezeu este posibila tocmai pentru ca Dumnezeu, prin intruparea Fiului, a venit in lume ca sa refaca legatura cea dintii dintre Sine si om, dar si pentru ca printr-o cale dumnezeiasca si omeneasca totodata sa faca din om o fiinta cu totul vrednica de <<harul Domnului nostru Iisus Hristos, de dragostea lui Dumnezeu-Tatal si de impartasirea Sfintului Duh>> pe calea continua a desavirsirii.
Asa cum lesne se observa, crestinismul inseamna indumnezeirea omului prin Dumnezeu intrupat, prin Fiul lui Dumnezeu intrupat, pirga omenitatii indumnezeite, veriga unirii noastre prin har cu Dumnezeu in Hristos cel ce a fost rastignit, a murit si inviat.
Certitudinea dumnezeirii Mintuitorului Hristos inseamna in acelasi timp certitudinea posibilitatii indumnezeirii celor ce s-au imbracat prin moarte si inviere cu Hristos la Botez, adica la intrarea lor in crestinism. Prin urmare, crestinismul nu este o simpla religie: el inseamna traire in Hristos, in Dumnezeu intrupat, biruitorul mortii si datatorul vietii vesnice.
Pr. Conf. Dr. Al. Stan si Prof. Dr. Remus Rus,
"Istoria religiilor", manual pentru invatamantul preuniversitar, Bucuresti 1991, pag. 321-325, 332-336.
SFANTA TRADITIE SAU SFANTA PREDANIE
Cand am vorbit despre Sfinta Scriptura am aratat ca ea nu cuprinde intreaga Descoperire sau Revelatia supranaturala, ci numai o parte, fiindca Descoperirea sau Revelatia supranaturala este mult mai bogata decit cea cuprinsa in Sfinta Scriptura, dupa cum marturiseste Sfintul Apostol si Evanghelist Ioan: <<Dar sint si alte multe lucruri pe care le-a facut Iisus si care, daca s-ar fi scris cu de-amanuntul, cred ca in lumea aceasta nu ar incapea cartile ce s-ar fi scris>> (Ioan 21, 25), sau: <<Multe avind a va scrie, n-am voit sa le scriu pe hirtie si cu cerneala, ci nadejduiesc sa vin si sa vorbesc gura catre gura, ca bucuria noastra sa fie deplina>> (II Ioan, 1, 12).
Aceste marturii ne incredinteaza ca multe din invataturile, din faptele si din minunile Mintuitorului nu ni s-au pastrat in scris, ele fiind retinute si duse mai departe cu sfintenie prin viu grai de Sfintii Apostoli si apoi si de urmasii lor, episcopii si preotii, prin Biserica pina la noi, si care vor fi duse mai departe pina la sfirsitul timpurilor. Mintuitorul, desi nu ne-a lasat nimic scris, a poruncit Sfintilor Apostoli sa propovaduiasca prin viu grai invatatura Sa, faptele si minunile Sale, fiind martorii Sai inaintea popoarelor pina la marginile lunii: <<Drept aceea, mergind, invatati toate neamurile…>> (Matei 28, 19). Au trebuit sa treaca mai bine de 10 ani de la Inaltarea Domnului pina cind Sfintul Apostol si Evanghelist Matei, in anul 44-45, a scris prima Evanghelie pentru crestinii dintre iudei (in limba aramaica, tradusa apoi curind in limba greaca). Intregul Noul Testament nu este decit formularea scrisa a Traditiei apostolice. Raspindirea crestinismului s-a facut mai intii prin viu grai, caci nu statea atunci la indemina tuturor cunostinta scrisului, iar raspindirea cartilor scrise era un lucru greu, scump si anevoios. Aceasta realitate o afirma si Sfintul Apostol Pavel: <<Credinta este din auzire, iar auzirea, prin cuvintul lui Dumnezeu>> (Rom. 10, 17), <<credinta care a fost data sfintilor, o data pentru totdeauna>> (Iuda, 3).
Din marturiile Sfintilor Apostoli intelegem ca invatatura data de Dumnezeu prin viu grai Bisericii, din care o parte s-a fixat in scris mai tirziu, o pastram in Sfinta Traditie sau Sfinta Predanie , care este al doilea tezaur sau izvor al Revelatiei supranaturale, egal cu Sfinta Scriptura, intre ele fiind o legatura strinsa, incit nu se poate face o deosebire intre adevarul cuprins in unul si in celalalt tezaur de credinta. Adresaindu-se crestinilor din Tesalonic, Sfintul Apostol Pavel ii indeamna: <<Asadar, fratilor, stati si tineti predaniile pe care le-ati invatat, fie prin cuvintul, fie prin epistola noastra>> (II Tes. 2, 15).
Sfinta Traditie sau Sfinta Predanie este insasi tinerea de minte vie a Bisericii, viata Bisericii in totalitatea ei, permanentizarea dialogului Bisericii cu Hristos, caci continutul Scripturii primit prin credinta ce se transmite de la Apostoli in comunitatea Bisericii, nefiind un produs omenesc, ci fiind insuflat de Duhul Sfint, trebuie pe de o parte pazit, pe de alta adincit in intelesurile lui nealterate primite de la Sfintii Apostoli. Prin aceasta, Sfinta Scriptura se cere inteleasa dupa o Traditie neschimbata de la Sfintii Apostoli. Continutul Sfintei Scripturi se cere cunoscut si trait intr-o intensitate si adincime tot mai mare, fiindca insusi continutul Revelatiei supranaturale care este Domnul Iisus Hristos cel necuprins, se voieste cunoscut si insusit tot mai mult si iubit tot mai intens. Sfinta Traditie actualizeaza acest dinamism al Sfintei Scripturi fara sa-l altereze, fiindca ea insasi este o aplicare si o aprofundare continua a continutului Sfintei Scripturi. Biserica pastreaza si tine Sfinta Scriptura aplicata in viata ei prin Sfinta Traditie , mereu noua, dar mereu aceeasi. O tine mereu noua si mereu aceeasi Traditie originara prin care Sfintii Apostoli au precizat dreapta invatatura de credinta prin care se comunica real Hristos in cursul generatiilor, cu bogatia intepuizabila a bunatatilor Lui. Traditia, ca explicare mereu imbogatita a aceluiasi Hristos, nu se poate desparti de primirea Lui ca continut neschimbat al Traditie, de curgerea aceluiasi har al Lui, sau de primirea aceleiasi Persoane a Lui in Biserica prin Sfintele Taine si prin cuvintul explicativ despre El.
Sfinta Traditie este permanentizarea transmiterii in Biserica a aceluiasi Hristos revelat intreg, adica intrupat, rastignit si inviat. Este prelungirea actiunii mintuitoare a lui Dumnezeu din Hristos in lume descrisa esential in Sfinta Scriptura. Numai prin Sfinta Traditie continulul Sfintei Scripturi devine mereu viu, actual si dinamic in toata integritatea lui, la cursul generatiilor din istorie chemate la mintuire. In acest sens dogmatic, Sfinta Traditie completeaza Sfinta Scriptura. Fara ea nu se poate patrunde si trai tot continutul Sfintei Scripturi, fiindca Sfinta Traditie are rolul de a pune si de a tine generatiile succesive de crestini in legatura cu Hristos prin faptul ca ea este in esenta atit invocare a lui Hristos, cit si primirea Duhului Sfint, ceea ce reprezinta Sfintele Taine si ierurgiile, in care se cer si se primesc prin rugaciune harurile si darurile Sfintului Duh, care sfintesc sufletul si trupul omului, cit si natura lui inconjuratoare. Sfinta Traditie nu poate deci exista fara Biserica, trupul tainic al Domnului Iisus Hristos, nu poate exista fara oamenii care cred in Sfinta Revelatie, care cred adica in Hristos si in lucrarea Lui mintuitoare, si care sint madulare ale Trupului lui Hristos. De aceea Biserica incepe cu Sfinta Traditie si Sfinta Traditie incepe cu Biserica. Biserica , Sfinta Scriptura si Sfinta Traditie sint indisolubil unite. Sfinta Scriptura este absorbita in viata Bisericii prin Sfinta Traditie. Sfinta Scriptura se finalizeaza si ia forma trairii concrete in Biserica prin Sfinta Traditie. Biserica este cea care explica si aplica Sfinta Scriptura in continutul ei autentic prin Sfinta Traditie apostolica pazita de ea. Sfinta Traditie apostolica apare o data cu Biserica si Biserica odata cu ea, ca aplicare practica a Sfintei Revelatii, pe cind Sfinta Scriptura nu se naste odata cu Biserica, ci ulterior in Biserica. Biserica da garantie de la inceput despre Sfinta Scriptura ca parte autentica a Sfintei Traditii (Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia dogmatica ortodoxa , vol. I, Bucuresti, 1978, p. 58-77). In acest inteles, Sfinta Tratitie si Sfinta Scriptura formeaza o unitate indivizibila, completindu-se si armonizindu-se reciproc, si ele impreuna ne transmit adevarul Revelatiei supranaturale ce a fost incredintat Bisericii spre a fi pastrat si propovaduit pentru mintuirea noastra.
Primii crestini, ni se spune in Faptele Apostolilor, <<staruiau in invatatura Apostolilor si in impartasirea, in fringerea painii si in rugaciuni>> (Fapte 2, 42). Din acestea s-au dezvoltat apoi Sfinta Liturghie si rugaciunile prin care se cheama Duhul Sfint pentru savirsirea Sfintelor Taine si a diferitelor sfintiri sau ierurgii. Pe toate acestea Biserica Ortodoxa le-a pastrat, avind marturii despre ele de la Sfintii Parinti ai Bisericii, prin primele secole crestine, fara a fi schimbat ceva. Centrul cultului nostru crestin este Sfinta Liturghie cind se savirseste taina mai presus de fire a transformarii piinii si a vinului euharistic in insusi Trupul si Singele Domnului Iisus Hristos Taina Sfintei Cuminecari sau Sfintei Impartasanii . Liturghia Sfintului Ioan Gura de Aur este o prescurtare a Liturghiei Sfintului Vasile cel Mare, iar aceasta este o prescurtare a Liturghiei Sfintului Apostol Iacob, de prin secolele II sau III, de la primii ucenici ai Apostolilor care, la rindul ei, este perpetuarea Sfintei Cine de Taina , savirsita de Mintuitorul in seara de miercuri spre joi, 13 spre 14 nisan (martie) inainte de mintuitoarele Sale Sfintei Patimi: <<Si luind piinea, multumind a frint si le-a dat lor, zicind: Acesta este Trupul Meru care se da pentru voi; aceasta sa faceti spre pomenirea Mea>> (Luca 28, 19). Porunca Mintuitorului este o dovada clara ca din Traditia apostolica s-a dezvoltat mai tirziu Traditia bisericeasca .
Sfintii Apostoli au primit Sfinta Traditie de la Mintuitorul, iar Biserica a primit-o de la Sfintii Apostoli, care au transmis-o urmasilor lor, episcopilor si preotilor pina in zilele noastre. Biserica, si in special Biserica ortodoxa, a pastrat neschimbata toata invatatura si practica de inchinare si de unire cu Hristos prin Sfintele Taine, din vremea Sfintilor Apostoli, asa cum ne sint lasate de Sfintii Parinti ai Bisericii in scrierile lor.
Referindu-se la Sfinta Traditie, Sfintul Vasile cel Mare spunea urmatoarele, din care citam: <<Unele dintre dogmele si propovaduirile pastrate de Biserica le avem din invatatura scrisa, pe altele insa le-am primit din Traditia apostolica transmise in taina. Amindoua aceste categorii au aceeasi autoritate pentru evlavie. Nimeni nu va spune cuvint impotriva acestora, pentru ca nimeni nu cunoaste cit de cit asezamintele bisericesti. Daca am incerca sa inlaturam obiceiurile nescrise, ca neavind mare importanta, nu ne-am da seama ca am pagubi Evanghelia in partile ei principale; mai mult, am restringe propovaduirea la numele ei gol. De pilda (ca sa pomenesc lucrul cel dinti si foarte obstesc, cine a invatat prin scris cuvintele de chemare a Sfintului Duh pentru prefacerea piinii Euharistiei si a Paharului binecuvintarii? Nu ne multumim cu cele pe care le mentioneaza Apostolul sau Evanghelia, ci spunem unele lucruri inainte, altele pe urma, ca avind mare putere pentru taina si pe care le luam din invatatura nescrisa. Noi binecuvintam apa Botezului si untdelemnul Ungerii, inca si pe cel ce se boteaza. Din ce scrieri? Nu din Traditia tacuta si tainica? Ce cuvint scris ne-a invatat ungerea insasi cu untdelemn? Iar cufundarea omului de trei ori, de unde este? Celelalte cite sint in legatura cu Botezul, lepadarea de satana si de ingerii lui, din ce scriere sint? Nu sint oare din aceasta invatatura nepublicata si secreta pe care Parintii nostri au pastrat-o sub tacere, fara iscodire, ca unii care invatasera bine acel lucru: pastrarea in tacere a maretiei sfinte a Tainelor>>? (Sf. Vasile cel Mare, Desrpe Sfintul Duh , Migne P. G. XXXII, col. 188-189, cit. Invatatura de credinta ortodoxa , Bucuresti, 1952, p. 34). O alta marturie despre Sfinta Scriptura nu se pomenesc cele intimplate la moartea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu Maria. Dar acestea se istorisesc in cea mai veche si adevarata Traditie, care ne spune ca, in momentul slavitei ei adormiri, toti Sfintii Apostoli care colindau lumea in vederea mintuirii s-au adunat la Ierusalim venind prin vazduh. Aici ei au avut o viziune cu ingeri si au ascultat melodia dumnezeiasca a puterilor ceresti…>> (Sfintul Ioan Damaschin, Omilii la Adormirea Fecioarei Maria , Migne P. G. XCVI, col. 748, cit. in Invatatura de credinta ortodoxa , Bucuresti, 1952, p. 34-35).
In decursul istoriei, Sfinta Traditie orala s-a exprimat si s-a formulat in diverse moduri. Ea cuprinde acele invataturi, ca si practici liturgice si tipiconale, pe care Biserica universala, prin autoritatea ei teologica le-a recunoscut ca dogme. Ea vine de la Sfintii Apostoli si totdeauna si pretutindeni a fost in Biserica fara schimbare. Biserica a statornicit aceste adevaruri prin hotaririle Sinoadelor ecumenice si prin Cartile simbolice sau Marturisirile de credinta . Pentru Biserica Ortodoxa sint obligatorii definitiile celor sapte Sinoade ecumenice sau a toata lumea, despre care facem amintire in continuare: Sinodul I de la Niceea (325), care s-a pronuntat impotriva ereziei sustinuta de preotul Arie din Alexandria (Egipt), care invata ca Fiul lui Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos, ar fi mai mic decit Dumnezeu Tatal, subordonat Tatalui, fiind cea dintii dintre fapturile umane create. Sinodul I ecumenic a stabilit invatatura ca Fiul este de o fiinta (sau consubstantial) cu Tatal, cele trei persoane ale Sfintei Treimi fiind de o fiinta sau substanta: Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat .
Sinodul al II-lea ecumenic (Constantinopol, 381) a condamnat doua erezii ale timpului: erezia lui Macedonie , care nega deplina dumnezeire a Duhului Sfint, si erezia lui Apolinarie , care nega prezenta sufletului rational in Domnul Iisus Hristos, acesta fiind inlocuit cu Cuvintul. Sinodul al II-lea ecumenic a hotarit ca: Duhul Sfint, Domnul de viata-facatorul, Care din Tatal purcede (porneste), cela ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit, care a grait prin prooroci . Sinodul al II-lea ecumenic a completat crezul de la Niceea in 7 articole cu inca 5 articole despre Duhul Sfint (art. 8), despre Biserica (art. 9), despre Botez – Sfintele Taine (art. 10) si despre viata viitoare (art. 11 si 12). Simbolul de credinta <<niceo-constantinopolitan>> a devenit normativ si obligatoriu pentru intreaga Biserica si el este marturisit la primirea botezului, ca si in timpul Sfintei Liturghii de catre credinciosi impreuna cu clericii slujitori.
Sinodul al III-lea ecumenic (431, Efes) s-a tinut contra lui Nestorie, expiscop de Constantinopol, care invata ca in Hristos exista doua persoane corespunzatoare ce cele doua firi ale Sale, umana si divina. Sinodul a stabilit invatatura ca exista numai o singura persoana a Fiului, preexistenta intruparii, in care s-au unit cele doua firi, divina si umana fara de pacat, si Maica Domnului nu este Maica trupului sau Nascatoare de Hristos, cum sustinea Nestorie, ci Nascatoare de Dumnezeu , fiindca a nascut un singur ipostas sau o singura presoana in doua firi, umana si divina, si a ramas Pururea Fecioara Maria .
Sinodul al IV-lea ecumenic (451, Calcedon) a condamnat monofizitismul, erezie care sustinea ca Domnul Hristos nu are decit o singura fire sau o singura natura, cea dumnezeiasca, pe cind trupul Sau uman a fost luat in aparenta. Sinodul a stabilit ca Domnul Iisus Hristos exista doua firi sau doua naturi depline, cea dumnezeiasca si cea omeneasca, unite intr-o singura persoana sau intr-un singur ipostas. Persoana sau ipostasul in care sint unite cele doua firi este Cuvintul vesnic, Domnul Iisus Hristos. Cele doua firi sint unite intr-o singura persoana: neimpartite si nedespartite, neschimbate si neamestecate.
Sinodul al V-lea ecumenic (553, Constantinopol) a condamnat in cele <<Trei Capitole>> afirmatiile unor teologi influentati de monofizitism si de nestorianism, afirmind ca Domnul Iisus Hristos pastreaza cele doua firi si dupa ce a avut loc unirea acestora intr-un singur ipostas.
Sinodul al VI-lea ecumenic (noiembrie 680 – septembrie 681, Constantinopol) a condamnat erezia monotelitismului , care afirma existenta unei singure vointe a Mintuitorului si a stabilit existenta a doua vointe naturale si doua lucrari, corespunzatoare celor doua firi, insa vointa Sa umana conlucreaza in mod perfect cu cea dumnezeiasca, fiind pe deplin indumnezeita.
Sinodul al VII-lea ecumenic (787, Niceea) a condamnat erezia iconoclasmului , care respingea cinstirea icoanelor, pe motivul ca ar fi idolatrie, Sinodul a aratat ca icoana nu este o imagine a lui Dumnezeu cel nevazut, ci a lui Dumnezeu si recunoaste cinstirea umanitatii indumnezeite a Fiului lui Dumnezeu. In cinstirea icoanelor nu materialul lor din care sint confectionate este cinstit, ci persoana pe care ele o reprezinta.
Dupa anul 787 nu s-au mai tinut sinoade ecumenice ale Bisericii intregi universale, din cauza evenimentelor istorice vitregi care au urmat in Rasaritul ortodox. In secolul al XVII-lea intesnificindu-se controversele confesionale au aparut Marturisirile de credinta pentru a feri pe crestinii ortodocsi de ratacirile eretice, alcatuite de : Mitrofan Kritopulos (1625); de Petru Movila, numita Marturisirea Ortodoxa , formulata de Sinodul de la Iasi in 1642; de patriarhul Dositei al Ierusalimului, numita Pavaza Ortodoxiei , cunoscuta si cu numele de Marturisirea Patriarhilor Ortodocsi , fiind lucrarea aprobata a Sinodului de la Ierusalim din 1672. O marturisire de credinta este si Enciclica Patriarhilor Ortodocsi , fiind lucrarea aprobata a Sinodului de la Ierusalim din 1672. O marturisire de credinta este si Enciclica Patriarhilor Ortodocsi de la 1848 (in romaneste, textul si traducerea de prof. Teodor M. Popescu, Bucuresti, 1935). Aceste Marturisiri de Credinta ortodoxa se bazeaza pe Traditia apostolica preluata si transmisa de Barbatii apostolici, de Sfintii Parinti si de Scriitorii bisericesti si ea este invatatura Bisericii Ortodoxe, sub indrumarea si acoperamintul Duhului Sfint.
Sfinta Traditie se afla cuprinsa si in cartile de slujba si de ritual ale Bisericii. Biserica lui Hristos este cea care a statornicit adevarurile de credinta prin invataturile si canoanele Sfintelor Sinoade ecumenice, ale Sinoadelor locale, prin Marturisirile de credinta si in cartile ei simbolice si de cult bisericesc.
Din cele aratate retinem ca idei calauzitoare:
a. Dumnezeu a descoperit invatatura Sa mintuitoare oamenilor prin viu grai, pentru a fi inteleasa si urmata in viata. Numai o parte din Descoperirea sau din Revelatia divina a fost cuprinsa in Sfinta Scriptura a Vechiului si Noului Testament. Inainte de Sfinta Scriptura, invatatura descoperita de Dumnezeu oamenilor s-a pastrat <<din auzire>> , prin viu grai in Sfinta Traditie sau Sfinta Predanie , cum ne spune Sfintul Apostol Pavel: <<Credinta este din auzire, iar auzirea, prin cuvintul lui Hristos>> (Rom. 10, 17);
b. Desavirsirea Descoperirii sau Revelatiei lui Dumnezeu s-a facut <<la plinirea vremii>> prin Fiul lui Dumnezeu, nascut om fara de pacat, pentru a noastra mintuire, Domnul Iisus Hristos, care a invatat pe oameni in timpul petrecerii Sale pe pamint numai prin viu grai si a poruncit Sfintilor Apostoli sa invete la rindul lor prin viu grai cele auzite, cele vazute si cele traite de ei impreuna cu Domnul Iisus Hristos: <<Mergind, invatati toate neamurile, botezindu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh, invatindu-i sa pazeasca toate cite v-am poruncit voua, si iata Eu sint cu voi in toate zilele, pina la sfirsitul veacului>> (Matei 28, 19);
c. Sfinta Traditie sau Sfinta Predanie este deci al doilea izvor sau tezaur al Descoprerii sau Revelatiei divine trebuitoare mintuirii noastre, egala si cu nimic mai prejos decit Sfinta Scriptura . Sfinta Traditie a fost de la inceput si este pretuita de intreaga Biserica Ortodoxa in aceeasi masura ca si Sfinta Scriptura si formeaza o unitate deplina;
d. Sfinta Traditie primita de la Mintuitorul de Sfintii Apostoli, numita Traditia apostolica , si transmisa prin urmasii lor, episcopii si preotii, hirotoniti sa conduca bisericile comunitatilor crestine in toata lumea, a fost fixata in parte si in scris de timpuriu si s-a pastrat fara schimbare pina astazi, in hotaririle si canoanele sinoadelor ecumenice si locale, in simbolurile de credinta, in scrierile Sfintilor Parinti, in cartile de slujba ale Sfintei Biserici, in Sfinta Liturghie, in Marturisirile de Credinta, si se numeste Traditie bisericeasca .
Trebuie avut insa in vedere ca nu orice traditii sau traditie in Biserica este si Sfinta Traditie. Pentru a deosebi Sfinta Traditie in Biserica de ce sint traditii sau traditie etnica, cultural-bisericeasca sau de alta natura, Sfinta Traditie trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: a) Traditia sa fi fost tinuta in Bisericile apostolice, adica sa vina din timpul Sfintilor Apostoli prin succesiune ierarhica, sa aiba continuitate neintrerupta pina astazi; b) Sa fi fost recunoscuta si urmata intotdeauna de intreaga Biserica ecumenica; c) Sa nu cuprinda in sine invatatura care ar veni in contrazicere cu Sfinta Scriptura, cu Traditia apostolica sau cu scrierile Sfintilor Parinti ai Bisericii; d) Adevarul de credinta trebuie sa fie cuprins in Sfinta Scriptura si in Sfinta Traditie si sa aiba consintamintul tuturor Bisericilor Ortodoxe.
Confesiunile protestante si denominatiunile lor sustin suficienta Sfintei Scripturi pentru autoritatea cuvintului lui Dumnezeu si considera ca nu exista un alt criteriu al Revelatiei divine decit Biblia, ea fiind suficienta pentru mintuire. Numai ce este consemnat si scris in Biblie este valabil pentru credinta. Biblia este mediul prin care Hristos vorbeste credinciosilor si mijlocul de transmitere a harului lui Dumnezeu pentru mintuire. Traditia este considerata numai un mijloc secundar pentru credinta. Nu se poate insa nega realitatea ca Biserica este aceea care a ales cartile biblice si a fixat canonul lor. Biserica le-a pastrat autoritatea lor divina si le interpreteaza intelesul fara greseala, iar aceasta lucrare in cadrul Bisericii vorbeste despre prezenta Sfintei Traditii . A nega rolul Sfintei Traditii in sinul Bisericii insemneaza a nega rolul Sfintului Duh <<de viata datator>> in Biserica. Aceasta echivaleaza cu a nega viata insasi a Bisericii si a te expune sa iesi din matca ei ca si pestele din matca unei ape pe mal, expus sa moara.
Se invoca unele texte scripturistice ca justificare a suficientei Bibliei pentru autoritatea cuvintului lui Dumnezeu, cautind sa se infirme rolul Sfintei Traditii , ca detinatoare impreuna cu Sfinta Scriptura a Revelatiei supranaturale, cum sint: <<Cercetati Scripturile, ca socotiti ca in ele aveti viata vesnica. Si acelea sint care marturisesc despre Mine>> (Ioan 5, 39). Se afirma ca Mintuitorul a cerut sa cercetam Scripturile si nu Sfinta Traditie . Textul este gresit interpretat, fiindca atunci cind vorbea Mintuitorul Noul Testament inca nu era scris si nu facea parte din Sfinta Scriptura. Aici este vorba despre marturiile mesianice din Vechiul Testament care se refereau la venirea Mintuitorului in lume. Sfinta Scriptura o formeaza si Vechiul si Noul Testament laolalta. In acelasi sens gresit se interpreteaza cuvintele Mintuitorului si din parabola <<Bogatul nemilostiv si saracul Lazar>> : <<Si i-a zis Avraam: Daca nu asculta de Moise si de prooroci, nu vor crede nici daca ar invia cineva dintre morti>> (Luca 16, 31). Pe baza acestui text scripturistic se poate respinge Sfinta Traditie , cind se vorbeste in mod clar numai de Vechiul Testament? Un alt text scripturistic adus in discutie: <<Iar acestea s-au scris, ca sa credeti ca Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, si, crezind, ca aveti viata in numele Lui>> (Ioan 20, 31). Textul acesta este invocat in sprijinul inlaturarii Sfintei Traditii. Orice interpretare scripturistica trebuie sa tina seama de textele paralele si de contextul textului discutat. Acelasi Sfint Apostol si Evanghelist Ioan nu se contrazice cind afirma ca : <<Multe avind a va scrie, n-am voit sa le scriu pe hirtie si cu cerneala, ci nadajduiesc sa vin la voi si sa vorbesc gura catre gura, ca bucuria noastra sa fie deplina>> (II Ioan, 12). Din textul respectiv rezulta in mod clar folosirea celor doua cai, si scrisul si predania prin viu grai . Dar un text si mai convingator scripturistic pentru adeverirea Sfintei Traditii il avem tot de la Sfintul Apostol si Evanghelist Ioan deja citat: <<Dar sint si alte multe lucruri pe care le-a facut Iisus si care daca s-ar fi scris cu de-amanuntul, cred ca lumea aceasta n-ar cuprinde cartile ce s-ar fi scris. Amin>> (Ioan 21, 25). Sfintul Apostol Pavel le scria Tesalonicienilor: <<Deci, dar, fratilor, stati neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati invatat, fie prin cuvint, fie prin epistola noastra>> (II Tes. 2, 15). Textul respectiv ne vorbeste despre folosirea Traditiei apostolice prin viu grai, de la inceputul Bisericii, ca si folosirea scrisului, a Scripturii sfinte , care completindu-se, cuprind cuvintul lui Dumnezeu adresat oamenilor pentru mintuire, si intre ele nu se poate face o separare sau o diminuare.
O atitudine contrara pozitiei protestante o prezinta teologia catolica mai veche, care considera Traditia ca un izvor independent al Revelatiei divine, ce curpinde adevaruri de credinta care nu se gasesc si in Sfinta Scriptura. De aici a decurs atitudinea papala ca pentru formularea de dogme noi nu este necesara confirmarea explicita a Sfintei Scripturi. Biserica Ortodoxa invata ca o invatatura de credinta nu se afla exclusiv in Sfinta Scriptura sau exclusiv in Sfinta Traditie. Orice invatatura dogmatica trebuie sa aiba temei atit in Sfinta Traditie cit si in Sfinta Scriptura.
Din cele prezentate retinem ca invatatura de credinta:
Sfinta Traditie sau Sfinta Predanie este Descoperirea sau Revelatia scupranaturala facuta din iubire de Dumnezeu prin viu grai oamenilor pentru mintuirea lor, care, mai tirziu, o parte s-a fixat si in scris. Ea este egala cu Sfinta Scriptura, aceasta fiind o parte a Sfintei Traditii, si impreuna alcatuiesc o unitate nedespartita, intregindu-se reciproc.
Biserica Ortodoxa pastreaza nealterat izvorul Descoperirii dumnezeiesti al credintei noastre crestine cuprins in Sfinta Traditie si in Sfinta Scriptura . Indemul Sfinului Apostol Pavel catre Tesaloniceni sa ne fie si noua de urmat: <<Stati neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati invatat >> (II Tes. 2, 15), si vom avea nadejdea mintuirii noastre impreuna cu parintii si inaintasii nostri, care ne-au predat dreapta credinta ortodoxa.
Pr. Prof. Ion Ionescu,
Studii teologice, seria a II-a, anul XLIII, nr. 4, iulie-august 1991, pag. 57-64.
