PROBLEMA EDUCATIEI RELIGIOASE
de Conf. univ. dr. Constantin Cucos
Necesitatea si functiile educatiei religioase
Intr-o epoca in care descentrarea valorica persista si se adanceste, regandirea componentelor educatiei si a ponderii acestora este mai mult decat necesara. Pledoaria pe care o facem pentru realizarea educatiei religioase pleaca de la credinta ca educatia este o opera de spiritualizare care nu atinge plenitudinea daca lasa pe dinafara una dintre componentele ei fundamentale. Omul se raporteaza la realitate atat pragmatic, prin intelect, vointa, actiune, dar si spiritual, prin atitudini, simtire si credinta. O educatie integrala presupune pe langa latura intelectuala, morala, estetica, tehnologica etc. si o componenta religioasa. Fiinta umana tanjeste dupa transcendent, iar aceasta proiectie are nevoie de o intemeiere, indrumare si o formare religioasa prin educatie. Se observa astazi o criza spirituala, o precaritate a referintelor axiologice, o debusolare morala a semenilor nostri. Educatia religioasa poate fortifica fiinta si o poate orienta inspre tinte autentice. Poate ca prima sarcina a educatiei religioase rezida in formarea bunului crestin, capabil de a cunoaste si a venera valorile sacre. Suntem crestini, prin integrarea noastra intr-o traditie si apoi prin Sfantul Botez, dar devenim crestini prin conduite invatate zi de zi. Prin educatia in spirit religios ne informam cu privire la propriile referinte religioase, dar ne si formam conduite pe masura valorilor sacre interiorizate.
Apoi, sa remarcam dimensiunea culturalizatoare a educatiei religioase; la orele de religie elevul isi implineste cultura generala, afla cunostinte specifice de istorie a religiilor, semnifica si intelege un anumit corpus doctrinar sau ritualic, ajunge la o credinta bine informata si consolidata. Nu-i totuna sa crezi pur si simplu in Dumnezeu (prin mimetism, in virtutea obisnuintei, a traditiei) cu sa crezi motivat, in cunostinta de cauza, reflectat. Multe productii culturale au ca substrat motive religioase ce nu sunt inca stiute suficient de copii si tineri. Intelegi mai bine "Uciderea pruncilor" lui Bruegel daca raportezi faptul zugravit de marele artist la referintele din Sfintele Evanghelii.
Raportul laic-religios in realizarea
educatiei religioase
Daca in privinta necesitatii educatiei religioase lucrurile sunt clare, atunci cand se pune problema realizarii ei concrete apar unele dificultati. Educatia religioasa trebuie realizata in familie, in biserica si in scoala. Nu ne vom referi decat la cazul scolii - instanta expres abilitata pentru realizarea unei educatii sistematice. Se stie ca religia este predata fie de preoti, fie de profesori de religie pregatiti special in acest sens. Imediat dupa 1989, atat scoala cat si preotii au fost surprinsi oarecum nepregatiti pentru introducerea noilor continuturi. S-au putut constata unele gesturi de aversiune din partea instantelor laice (inspectori, profesori care au contestat sau au minimalizat noua disciplina) dar si suficiente exemple de amatorism si conduite nedidactice din partea unor preoti nepregatiti din punct de vedere psihopedagogic. In prezent, aceste cazuri sunt din ce in ce mai putine; corpusul profesoral a devenit permisiv si chiar interesat de prezenta preotului in scoli, iar dascalii de religie sunt in curs de profesionalizare didactica.
Educatia religioasa nu este o problema de monopol (fie din partea laicilor, fie din partea instantelor ecleziastice), ci de conlucrare, de completare sub aspectul competentelor. De educatia religioasa se va ocupa nu numai biserica, dupa cum nu numai scoala. Din pacate, insa, aceasta comunicare nu se realizeaza suficient de bine. Mai sunt clerici care manifesta destule rezerve fata de apelul la competenta laicului in dimensionarea strategiilor de predare-invatare, in structurarea continuturilor specifice, in asistarea si consilierea psihopedagogica a celor care predau religia in scoli. Mi se par de rau augur aceste semne de distantare si circumspectie care prevestesc comportamente de casta. Inteleg ca in deceniile de comunism, inchiderea si circumspectia au fost conduite de aparare sau de rezistenta a bisericii in fata raului administrat in masa. Sunt ei, laicii, totuna cu ateii sau se intrevad in ei virtuali agenti ai conspiratiilor straine? Daca nu, de ce sa-i tinem la distanta? Prelungirea "ghetto-ului" clerical si reminiscentele gesturilor de suspiciune si neincredere fata de laic in zilele noastre mi se par anacronice si paguboase.
Consider ca institutia laicatului la noi este ignorata si nevalorificata indeajuns. Sunt situatii cand laicii pot sluji mai bine biserica decat o pot face unele fete bisericesti (simtul critic si relativa detasare a laicului pot fi mai constructive decat supunerea, conformismul sau adulatia pana la lingusire a unora dintre cei din urma). Apelul la prestatia laicului in rezolvarea unei probleme cu rezonante socio-culturale, cum este educatia religioasa, se impune cu atat mai mult cu cat mireanul face parte din Biserica. Nu negam posibilitatea dubltrii competentei teologice cu cea pedagogica la unii sau altii, dar cand se pune problema unor proiecte cu grad ridicat de responsabilitate (intocmirea unor programe analitice, redactarea manualelor) conlucrarea este necesara si rezonabila. A fi bun teolog nu inseamna automat ca esti si un bun profesor de religie. Consilierea de catre un psihopedagog a echipei care lucreaza - de pilda - la manualul de religie ni se pare obligatorie.
Sincope ale conlucrarii laic-cleric in conceperea
educatiei religioase
Nu intotdeauna dialogul dintre instantele chemate sa schiteze si sa desfasoare educatia religioase se realizeaza intr-un mod optim. Un semnal de alarma trebuie tras inainte de a se ajunge la unele blocaje. Ca se poate reprosa (indirect, ascuns) mie sau unui coleg faptul ca as (am) fi scris o metodica de predare a religiei, noi laici fiind, asta o punem pe seama unei dorinte nemarturisite de suprematie, a unei ambiguitati diplomatice si a unei neintelegeri ce vine din partea cuiva situat (profesional) inafara problemei (sa zicem, un anumit functionar de la Mitropolie). Dar cand sesizam o politica si o dorinta de monopolizare a educatiei religioase numai de catre una dintre instantele ce ar trebui sa intre in dialog, asta ne mahneste si ne dezamageste. E nefiresc ca clericul sa se simta deranjat sau frustrat de sugestiile venite din partea unui profesor laic. Este foarte probabil ca perspectiva laicului sa nu coincida total cu viziunea clericului asupra realizarii educatiei religioase sau asupra unor aspecte punctuale de ordin doctrinar sau metodic (sunt chestiuni pe care doar teologii le percep, dupa cum sunt probleme pe care doar laicii le pot rezolva). In acest caz, se va istitui un dialog. Pericolul consta in transarea dihotomica, maniheista in legatura cu impartirea competentelor in materie de educatie religioasa - in sensul ori ei, ori noi. Raspunsul meu este noi toti , intr-o binevenita comuniune, in conformitate cu responsabilitatile si competentele probate de fiecare in parte. Ca si in cazul altor obiecte de studiu, competenta disciplinara (in fizica, istorie, matematica, biologie, teologie...) este necesara, dar nu si suficienta. Mai trebuie sa stii sa comunici ceea ce cunosti. E obligatoriu sa respecti o serie de principii metodice, psihologice, deontologice.
Nu putem insa generaliza fapte sau comportamente reprobabile care apar si se manifesta mai mult izolat (cu toate ca gesticulatiile negative sunt uneori simptomatice - si speculate -, ca si cand taria unui lant ar sta - si sta! - in slabiciunea unei verigi). In acest sens, as aduce chiar exemple de buna comunicare dintre laici si clerici. Ma refer, in primul rand, la acei preoti care sunt si profesori si care si-au dat seama deja ca prestatia profesorala presupune responsabilitati in plus pe langa cele specifice operei de pastoratie. Conlucram foarte profitabil cu conducerea Facultatii de Teologie Ortodoxa din cadrul Universitatii iesene (indeosebi cu decanul Facultatii, pr. prof. Petre Semen , si seful catedrei, pr. lect. Mihai Vizitiu ) in perspectiva formarii viitorilor profesori de religie. Toti studentii acestei facultati urmeaza cursurile Departamentului pentru Pregatirea Cadrelor Didactice , incat absolventii, indiferent ca devin preoti, asistenti sociali, profesori de literaturt etc., pot preda si religia. Desigur, nu toti acesti absolventi devin profesori de religie. Pregatirea psihopedagogica este insa o achizitie benefica, stiut fiind faptul ca teologul, prin tot ceea ce face, realizeaza in biserica si inafara ei o educatie sui generis la copii, tineri, adulti. In acelasi timp, in ultimii doi ani, numerosi preoti din judetele Moldovei au urmat cursurile post-universitare ale Departamentului, fiind abilitati din punct de vedere psihopedagogic pentru a lucra la catedra. In vara acestui an, la examenul de definitivare in invatamat s-au prezentat si profesorii (preotii) de religie. Formarea initiala a profesorilor de religie, ca si a celorlalte categorii de cadre didactice, este perfectionata prin stadii de formare continua. Ca profesor de pedagogie la Sectia Teologie Pastorala din cadrul Facultatii de Teologie Ortodoxa, remarc interesul si seriozitatea studentilor teologi fata de dimensiunea psihopedagogica a pregatirii lor. Cred ca multi dintre ei pot deveni (si) excelenti dascali de religie.
Multiconfesionalitate si educatie religioasa
O problema care nu trebuie ocolita este cea referitoare la maniera de predare a religiei intr-un grup scolar (clasa sau scoala) compus din elevi ce apartin unor confesiuni sau religii diferite. Conform legii invatamantului, religia este o disciplina optionala in sensul ca elevul sau parintele acestuia poate alege cursurile de religie care sunt compatibile cu credinta lor. Dupa exprimarea optiunii, insa, participarea la lectii devine obligatorie. Optionalitatea initiala se transforma in obligativitatea orelor de religie si gasesc de cuviinta ca aceasta stare de lucruri este foarte buna. In situatiile in care unii copii fac parte dintr-o alta confesiune decat cea majoritara - ortodoxa, se deschid trei posibilitati: fie elevul respectiv va ramane in clasa studiind cu profesorul-preot ortodox, fie va merge la lacasul sau de cult si va face religia cu preotul sau pastorul confesiunii lui (de la care va aduce o adeverinta cu rezultatele evaluarii), fie va participa la ambele activitati. Cred ca cea mai buna solutie pedagogica este cea care nu conduce la separare, la segregare pe criterii confesionale.
Se deschide, in acest caz, urmatoarea problema: ce continuturi se predau si in ce maniera, astfel incat sa nu fie lezate sentimentele apartenentei religioase a ne-ortodocsilor? Eu cred ca se pot gasi destule elemente comune si convergente, care vor fi vehiculate la ora de religie. Aceste cunostinte sau trairi comune se pot identifica in momentul in care comisia care propune programa sau manualul are o structura multiconfesionala si este animata de dorinta unui ecumenism sincer. Un astfel de program interconfesional ar putea functiona ca un stimulent pentru mai buna percepere a diversitatii si a alteritatii culturale. Desigur, intr-un mediu omogen ortodox, cunoasterea si promovarea valorilor specifice ramane prioritara. Dar acolo unde este cazul, trebuie asigurata si incurajata libertatea, in limitele legale, pentru cultivarea religiei proprii. In nici un caz, disputele sau neintelegerile confesionale (care, din nefericire, subzista) nu trebuie transferate in perimetrul scolar. Religia, ca disciplina scolara, nu va deveni o trambulina a prozelitismului sau o rampa de propagare a urii fata de celelalte confesiuni. Ea nu se va transforma nici in mijloc de indoctrinare sau de manipulare a constiintelor. Poti foarte bine sa prezinti valorile tale, fara a le lua in raspar pe ale altora. Perspectiva maniheista, exclusivista nu are ce cauta in predarea religiei. Religia trebuie sa fiinteze ca un obiect de studiu care culturalizeaza, socializeaza si spiritualizeaza omul. Ea va conduce la iubire, toleranta si bunavoire intre semeni. Avem nevoie de oameni bine centrati in jurul unor valori autentice, chiar daca acestea nu sunt ide ntice. De altfel, idealul identitatii si al alinierii la un singur standard valoric s-a dovedit a fi periculos pentru individ si societate. Visul omogenitatii absolute este impotriva lucrarii si voirii lui Dumnezeu.
Pentru o noua dimensiune calitativa a
predarii religiei
Atentionarea fata de calitatea pregatirii psihopedagogice a profesorului de religie nu constituie o "gaselnita" a formatorului de profesori, manat de dorinta ascunsa de a nu "scapa din maini" o activitate pe care ar dori s-o stapaneasca ori din orgoliu profesional. Pledoaria laicului pentru ideea pregatirii metodice nu constituie o forma rafinata de intruziune sau de luare in stapanire a unui domeniu care - ca pura specializare - ramane, in continuare, de competenta teologului. Vrem numai sa intarim ideea ca e necesar sa avem profesori de religie la fel de bine pregatiti ca si ceilalti dascali, care sa nu se simta izolati sau frustrati atunci cand discuta sau sunt pusi in situatia efectiva de a instrui si educa. Vom spune ca stapanirea limbalului psihopedagogic ca si cunoasterea in amanunte a mecanismelor de predare-invatare constituie o obligatie a tuturor celor care formeaza constiintele tinere. Nu se pot tolera in scoala gesticulatii si conduite ne-didactice, forme de abrutizare sau de constrangere a copiilor, experimentari sau rateuri - chiar si cand acestea se intampla din inocenta sau necunoastere. Dupa cum, nu este indicata nici translarea din biserica in scoala a unor forme discursive (predica, de pilda), care nu rezoneaza cu noul perimetru formator . Arsenalul metodologic, catehetic si retoric desfasurat in clasa de elevi se deosebeste simtitor de cel la care apeleaza preotul in biserica.
In acelasi timp, suntem convinsi ca e nevoie de o restructurare a tehnicilor de interventie discursiva, de un nou limbaj pe care trebuie sa-l adopte preotul-profesor in cursul unei lectii. Alunecarea in expozeul impresionist, sentimentalist, ca si recursul la clisee verbale obositoare, la "limbajul de lemn" nascut si in contextul teologic (care, desigur, nu trebuie confundat cu lexicul specializat, ce tine de corpusul dogmatic, liturgic etc.) pot sa afecteze interesul elevilor fata de o disciplina de invatamant de o profunzine si importanta formativa cu totul aparte. E bine sa plecam de la supozitia conform careia copiii sunt mai inteligenti si mai pretentiosi decat ii credem . Pledam pentru o noua stilistica si o noua retorica a discursului teologic , actualizat atat in ora de religie cat in afara ei.
Prioritati si exigente pentru viitor
Alte probleme, cu incidenta practica, se cer a fi solutionate in perspectiva imediat urmatoare pentru inbunatatirea predarii religiei. Este greu de fixat o ordine de prioritati, dar global privind problemele nu trebuie ocolite urmatoarele aspecte: posibilitatea extinderii educatiei religioase la nivel liceal - prin activitati atat formale cat si extrascolare, profesionalizarea didactica a tuturor celor care predau religia (inclusiv a inspectorilor de religie, care nu toti au pregatirea psihopedagogica), structurarea sau ameliorarea manualelor pentru toate clasele, revizuirea unor continuturi nespecifice (cele de istorie, literatura etc.) in perspectiva conturarii unei largi culturi religioase (caci educatia religioasa poate fi continuata sau consolidata si la orele de istorie, literatura etc.), realizarea unor articulari interdisciplinare si a unui consens axiologic (in sensul ca ce se prezinta la o disciplina sa nu fie negat la religie, si invers), deplasarea accentului de la caracterul informativ la cel formativ al acestei laturi a educatiei si, nu in ultimul rand, realizarea unei conlucrari efective - fara prejudecati sau arogante - intre clerici si laici.
Trebuie procedat cu inteligenta si profesionalism pentru consolidarea prestigiului acestei discipline. Sa nu uitam ca orice intentie, oricat de buna ar fi, daca nu este aplicata cu metoda si chibzuinta, poate degenera sau poate efectiv conduce la parodie, amagire, mahnire.
