UN ALTFEL DE STATUT
PROFESIONAL :PREOTUL-PROFESOR
de Conf.univ.dr. Constantin CUCOS
Am putut constat, uneori, o usoara nota de condescendenta in atitudinea clericilor fata de laici in legatura cu implicarea acestora din urma in problematica educatiei religioase. Se dadea de inteles ca aceasta chestiune tine de oamenii bisericii si mai putin de mireni. Atitudinea oarecum „toleranta“ era insotita si de un apel consistent la citate biblice (deseori irelevante) si de un expozeu patetic, centrat pe urmatoarea idee: daca stii teologie si faci apel la litera Bibliei nu ai cum sa gresesti. Noi sustinem ca, tocmai, poti gresi astfel te poti situa intr-o deriva metodica, in ciuda eventualei fundamentari teologice a discursului educational pe care il promovezi. Nu spunem o noutate atunci cind amintim faptul ca poti foarte bine sa fii un recunoscut specialist in teologie, sa fii un excelent duhovnic sau traitor in cele sfinte, dar sa nu fii in stare sa transmiti sau sa-i formezi si pe altii in perspectiva valorilor pe care tu le intrupezi. Poti sa constitui un exemplu pentru altii in ceea ce priveste religiozitatea, dar nu esti in stare sa „exemplifici“, sa comunici cu ceilalti in asa fel incit sa-i aduci la aceeasi atitudine existentiala. Ceea ce ne mihneste este aceasta indirjire a unor preoti de a nu accepta sfatul sau „amestecul“ laicului in dimensionarea cu profesionalism a educatiei religioase. Sa recunoastem, pina una alta, ca in domeniul educatiei formale sau scolare exceleaza profesorii laici si ca nu se poate face abstractie de o experienta acumulata, deosebit de relevanta, ce merita a fi insusita si de cei care predau religia. Dupa cum, si cele mai importante voci in domeniul psihopedagogiei, s-au manifestat tot in perimetrul laic. Lipsa de experienta didactica a preotilor este o realitate care se cere a fi recunoscuta , asumata si depasita .
Pentru a demonstra ca este important ca preotii sa cunoasca aparatul terminologic ca si experienta pedagogica a profesorilor mireni, voi exemplifica cu doua grave greseli, cu doua situatii de precaritate conceptuala sau procedurala in care acestia aluneca de multe ori fara macar sa-si dea seama.
„Invatamintul” si „educatia“
O prima greseala constatata este confuzia de ordin terminologic dintre invatamintul religios si educatia religioasa . Expresii de tipul introducerea invatamintului religios in scoala sau predarea invatamintului religios (emise atit de fete bisericesti, dar si de pretinsi pedagogi) tradeaza nu numai o incultura psihopedagogica, dar si o slaba functionare a aparatului logic. Invatamintul religios nu este totuna cu educatia religioasa. Termenul de invatamint desemneaza un sistem organizat de educatie, o modalitate institutionalizata de realizare a educatiei prin scoala, universitate etc. Educatia se face atit in cadrul invatamintului, dar si in afara lui (in familie, pe strada...). Scoala reprezinta un element al sistemului de invatamint. La nivelul invatamintului nu se face... invatamint religios, ci educatie religioasa. Invatamintul religios se refera doar in reteaua de scoli de diferite grade in care se pregatesc cadre specializate pentru exercitarea cultului, viitorii teologi sau clerici. Educatia religioasa este o componenta sau o latura a educatiei (alaturi de educatia intelectuala, morala, estetica, fizica, tehnologica), cu o valoare formativa indubitabila, ce se realizeaza in scoala dar si in afara ei (ca, de altfel, toate laturile educatiei), si care a fost repusa in drepturile firesti dupa inlaturarea artificiala, din ratiuni ideologice. Educatia religioasa se face (sau ar trebui sa se faca) pe toate treptele sistemului de invatamint, dar devine dominanta si primeste dimensiunea unei profesionalizari explicite la nivelul invatamintului religios (dupa cum educatia artistica, valabila pentru toti elevii, se realizeaza cu preponderenta pentru anumiti elevi doar in cadrul invatamintului artistic). Incit, expresia invatamint religios in scoala este defectuoasa din punct de vedere pedagogic, dar si din punct de vedere logic (intrucit e tautologica).
O a doua mare eroare in care aluneca preotii ajunsi profesori este de ordin procedural, metodic, si consta in impunerea unor formule de predare-invatare defectuoase, atit in raport cu elementele de continut transmise, dar si cu particularitatile psihofizice ale publicului scolar. Subliniem faptul ca lectia nu este o predica ad-hoc pe un subiect dat (prescris de programa scolara, ea insasi discutabila, caci e facuta de nespecialisti, si nici o activitate „suplimentara“, de moralizare sau de „umplere a timpului“ cu activitati „placute si folositoare“, in conformitate cu o proiectare didactica aproximativa, „dupa ureche“. Apelul la compozitii precum „scrisoare catre Dumnezeu“, „de vorba cu Dumnezeu“ sau notarea elevilor in functie de „cit de mult cred in Dumnezeu“, de prezenta sau neprezenta acestora in biserici precum si sanctionarea lor prin pedepse morale sau fizice - nepermise din punct de vedere pedagogic - sunt conduite ce se mai intimpla, din pacate, si care nu stirnesc decit mirare si consternare.
Incit, chemarea noastra este de a lua lucrurile in serios, de a ne informa cit mai bine in legatura cu subtilitatile meseriei de dascal, de a avea mai multa incredere in pedagog, psiholog si metodician pentru ca numai astfel harul pedagogic (care este sau nu este) sa poata fi suplinit partial (daca lipseste) prin metoda. Nu toti suntem nascuti pentru a fi si profesori. Dar daca, la un moment dat, e nevoie de noi si in aceasta calitate, este bine sa dam dovada de mai multa bunavointa, ingaduinta, silinta. La urma urmelor, aceasta atitudine permisiva poate fi un exercitiu minimal - dar necesar - de smerenie. Nu numai mireanul va asculta si se va apleca in fata clericului, ci si invers, daca este cazul. Si este cazul!
