CREDINTA CRESTINA ORTODOXA
Cînd vorbim despre credinta crestina, întelegem ca aceasta este virtutea, adica puterea prin care primim ca adevar neîndoielnic tot ce ne-a descoperit Dumnezeu si ne învata Sfînta Biserica Ortodoxa pentru mintuirea noastra. Prin credinta cunoastem ceea ce nu putem vedea si adeverim ceea ce nadajduim de la Dumnezeu, cum citim în Sfînta Scriptura : «Credinta este încredintarea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor nevazute» (Evrei XI, 1).
Una din îndatoririle de capetenie ale fiecarui crestin ortodox este de a sti ce crede si cum crede ; de a cunoaste cuprinsul dreptei sale credinte, pentru a nu fi amagit de învataturi gresite si desarte. El este chemat sa-si însuseasca aceasta învatatura cu mintea, nu insa mai putin cu simtirea si mai ales cu vointa, pentru ca de Dumnezeu nu te poti apropia decît ducand o viata în curatie sufleteasca si trupeasca, cum lamurit ne învata sfîntul Grigorie Teologul, zicînd : «Nu este în puterea oricui sa cugete despre Dumnezeu, fiindca aceasta pot sa o faca numai cei care s-au cercetat cu de-amanuntul, ...care si-au curatit sufletul si trupul sau care cel putin se silesc sa se curete».
Invatatura crestina ortodoxa pe care avem datoria sa o cunoastem, ne-a dat-o Dumnezeu însusi prin Fiul Sau intrupat, Domnul nostru Iisus Hristos. Mîntuitorul Hristos ne-a adus invatatura dumnezeiasca, despre care însusi marturiseste : «învatatura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis» (Ioan VII, 16) si a propovaduit-o în vremea cît a locuit între oameni. Dupa El, sfintii apostoli si urmasii lor au raspîndit aceasta învatatura «pîna la marginile lumii» cunoscute atunci, iar iubitorii de Dumnezeu au îmbratisat-o cu adînca si curata evlavie.
In curgerea vremii s-a ivit nevoia ca învatatura descoperita si împartasita noua prin viu grai de Mîntuitorul Iisus Hristos, sa fie prinsa în scris, de sfintii scriitori, ca astfel nimic sa nu se piarda din cele ce ne-a lasat El. Aceasta o aflam în Sfînta Scriptura a Noului Testament, ca si în Sfînta Traditie, cum se va arata acest lucru, mai amanuntit, în alt loc din aceasta carte.
Tot între timp s-au ivit si invataturi gresite, erezii, mai ales din pricina ca unii dintre crestini au vrut sa patrunda numai cu mintea lor, lipsita de luminile si aripile credintei, adevarul dumnezeiesc care covîrseste orice minte. Neputîndu-l întelege, ereticii au rastalmacit invatatura Mintuitorului, propovaduita de sfintii apostoli. Ca urmare, spre a-i feri pe credinciosi de alunecare în rataciri, Sfînta Biserica, prin sinoadele ecumenice, la care au luat parte toti episcopii sai, a statornicit si formulat pe baza Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii, dreapta credinta ortodoxa, în dogme si hotarîri, sub asistenta Duhului Sfînt.
Astfel, învatatura credintei crestine se cuprinde pe scurt, dar in cuvinte lamurite, în Simbolul Credintei, care a fost alcatuit de sfintii parinti la întîiul sinod ecumenic de la Niceea (325) si în al doilea sinod ecumenic de la Constantinopol (381). Simbolul acesta numit si «Crezul», nu este numai o scurta si clara marturie a învataturii de credinta crestina, ci si o marturisire de credinta pe care trebuie s-o cunoasca si s-o faca fiecare crestin în parte. De aici, obligativitatea învatarii, de catre fiecare crestin, a Crezului, care este urmatorul:
1. Cred într-unul Dumnezeu, Tatal atottiitorul, Facatorul cerului si al pamîntului, al tuturor celor vazute si nevazute.
2. Si intr-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut, Care din Tatal S-a nascut mai înainte de toti vecii. Lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut iar nu facut, Cel ce este de o fiinta cu Tatal, priin Care toate s-au facut ;
3. Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mîntuire S-a pogorît din cer si S-a întrupat de la Duhul Sfînt si din Fecioara Maria si S-a facut om ;
4. Si S-a rastignit pentru noi în zilele lui Pontiu Pilat si a patimit si S-a îngropat ;
5. Si a înviat a treia zi — dupa Scripturi ;
6. Si S-a înaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui ;
7. Si iarasi va sa vina, cu slava, sa judece viii si mortii ; a Carui împaratie nu va avea sfîrsit.
8. Si întru Duhul Sfînt, Domnul de viata facatorul, Care din Tatal purcede, Cel ce împreuna cu Tatal si cu Fiul este închinat si slavit, Care a grait prin prooroci.
9. într-una, sfînta, soborniceasca si apostoleasca Biserica ;
10. Marturisesc un botez spre iertarea pacatelor ;
11. Astept învierea mortilor ;
12. Si viata veacului ce va sa fie. Amin.
ARTICOLUL 1 din Simbolul Credintei cuprinde învatatura crestina despre Dumnezeu în general, Unul în fiinta, dar întreit în Persoane, si despre Dumnezeu-Tatal, Creator si Proniator al lumii.
Dumnezeu este duh, adica este netrupesc ; este nevazut, necuprins de faptura si de mintea omeneasca ; la El nu este mutare sau schimbare, caci este desavîrsit si vesnic ; este atotputernic, atoatestiutor, este pretutindenea.
Dumnezeu este Unul dupa fiinta Lui si întreit în Persoane : Tatal, Fiul si Sfîntul Duh. Aceste trei Persoane alcatuiesc Sfînta Treime, taina de nepatruns de mintea omeneasca si împartasita noua prin Descoperire dumnezeiasca sau Revelatie. Spunînd ca Dumnezeu este închinat în trei Persoane, nu înseamna ca ar fi trei dumnezei. Dumnezeu este Unul singur, iar fiinta dumnezeiasca cea una si aceeasi nu este împartita în trei, ci ea se afla întreaga în fiecare din cele trei Persoane dummezeiesti.
Cele trei Persoane divine sînt de o fiinta, egale si vesnice. Tatal este Dumnezeu adevarat, Fiul este Dumnezeu adevarat si Duhul Sfînt este Dumnezeu adevarat; dar avînd aceeasi fîinta, nu sînt trei dumnezei ci Unul singur. Tatal se deosebeste de ceilelalte Persoane, întrucît El este Cel ce naste din veci pe Fiul si purcede pe Sfîntul Duh ; Fiul, întrucît El este Cel ce S-a nascut din Tatal; iar Sfîntul Duh, întrucît este Cel ce purcede de la Tatal. In acelasi timp, cele trei Persoane sînt unite si se întrepatrund reciproc, locuind Una în Alta, în chip neamestecat, prin fiinta cea una : Tatal este în Fiul si în Sfîntul Duh, Fiul în Tatal si în Sfîntul Duh, si Sfîntul Duh în Tatal si în Fiul. Acest adevar ni l-a descoperit Dumnezeu. însusi, Care nu poate fi asemanat cu nimic din ceea ce este creat.
Invatatura ca Dumnezeu este Unul dupa fiinta si întreit in Persoane este mai presus de puterea de întelegere a mintii noastre. Multi cugetatori si scriitori crestini au folosit asemanan din lumea înconjuratoare pentru a mijloci, prin ele, intelegerea Tainei Sfintei Treimi. Dar nici una din acestea nu poate lamuri o asemenea taina. Mintea n-u s-ar fi putut înalta nici pina a afla ca în Dumnezeu sînt trei Persoane, daca aceasta nu ni s-ar fi descoperit de Mîntuitorul Iisus Hristos.
Asadar, învatatura despre Sfînta Treime, întrecînd întelegerea omeneasca si sprijinindu-se numai pe autoritatea Descoperirii sau Revelatîei dumnezeiesti, cuprinsa în Sfînta Scriptura si Sfînta Traditie, noi ne-o însusim numai prin credinta.
Cel ce ne-a facut cunoscuta aceasta taina este Mantuitorul Hristos.
In Vechiul Testament gasim doar preînchipuiri ale Sfintei Treimi (Facere I, 26 ; III, 22). Patriarhul Avraam a fost cercetat de Dumnezeu la stejarul Mamvri sub înfatisarea a trei barbati (Facere XVIII, 1—2). In Vechiul Testament nu se graieste limpede despre Sfînta Treime, pentru ca oamenii acelor vremuri nefiind pregatiti, ar fi putut întelege gresit o taina atît de mare, si ar fi putut crede chiar în mai multi dumnezei. Dar în Noul Testament, cu venirea Mantuitorului, învatatura ni se descopera lamurit. Mai întîi, la Botezul Domnului, cînd Tatal da marturie despre Fiul graind : «Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit», Fiul primeste Botezul si Duhul Sfînt coboara ca un porumbel asupra Lui (Matei III, 15—17). Numele celor trei Persoane ale Sfintei Treimi le gasim si în cuvintele prin care Mîntuitorul Iisus Hristos trimite pe sfintii apostoli la propovaduire: «Mergînd, învatati toate neamurile, botezîndu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfîntului Duh» (Matei XXVIII, 19). Iar sfîntul evanghelist Ioan zice : «Trei sînt cei care marturisesc în cer : Tatal, Cuvantul (Fiul) si Sfantul Duh, si acesti trei una sunt» (1 Ioan V, 7).
RUGACIUNE
"Preasfînta Treime, miluieste-ne pe noi ; Doamne, curateste pacatele noastre ; Stapîne, iarta faradelegile noastre ; Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau."
Articolul 1 din Simbolul Credintei arata ca Dumnezeu-Tatal este creatorul si proniatorul lumii.
Lumea înseamna cerul si pamîntul si tot ce este în ele, afara de Dumnezeu. Ea este vazuta si nevazuta. Cea vazuta este tot ceea ce se poate cunoaste cu simturile omenesti, iar cea nevazuta sînt îngerii, buni si rai (Col. I, 16).
Ingerii sunt fiinte netrupesti, slujitoare lui Dumnezeu. Ei sînt facuti de Dumnezeu din nimic, cum din nimic au fost facute toate cele ce sunt. La început, când i-a facut Dumnezeu, toti ingerii erau buni si înzestrati cu puterea de a spori tot mai mult în virtute, sa se bucure de fericire deplina si vesnica. O parte din ei s-au folosit bine de puterea si libertatea ce le-a dat-o Dumnezeu ; Parintele Ceresc le-a întarit acest dar de a nu mai putea gresi niciodata. Acestia sunt ingerii cei buni. Unii dintre ei însâ, în frunte cu Lucifer, trufindu-se s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu, si Dumnezeu i-a aruncat în intunericul cel mai adânc, cum zice Sfânta Scriptura : «Si pe ingerii care nu si-au pazit vrednicia, ci au parasit locasul lor, i-a pus la pastrare sub întuneric, în lanturi vesnice spre judecata zilei celei mari» (Iuda I. 6). Acestia s-au facut îngeri rai, demoni. Si odata cu caderea acestora s-a ivit iadul, care este starea lor de nefericire si locul lor de salasluire. Ingerii cei buni au ramas în fericita apropiere de Dunmezeu si-L slujesc, fiind intariti prin harul dumnezeiesc, ca sa fie pururea sluJitori ai lui Dumnezeu, organe ale Providentei dumnezeiesti, vestitori si ajutatori ai oamenilor.
Dumnezeu a facut «din nimic» atât lumea nevazuta, cât si lumea vazuta, numai cu cuvântul si vointa Sa atotputernica, zicând: «Sa fie!». Biserica învata pe baza Sfintei Scripturi, ca Dumnezeu a creat lumea în sase zile, adica treptat si într-o anume ordine, încheind-o cu crearea omului (Fac. I, 1—31), în perechea parintilor neamului omenesc : Adam si Eva.
Dar creând lumea, Dumnezeu n-a lasat-o în parasire, ci ii poarta de grija pururea; toate câte; sunt, toate fapturile sunt tinute si crescute dupa planul Sau, dupa voia si puterea Sa purtindu-le de grija dupa întelepciunea Sa cea preamarita ; pe toate le ocroteste si le conduce spre fericirea si desavârsirea lor. El este Tatal atottiitoruL Aceasta neintrerupta grija parinteasca a lui Dumnezeu fata de lume se numeste Providenta sau Pronie dumnezeiasca. Sfântul Ioan Gura de Aur scrie despre Pronie: «Dumnezeu nu numai ca a adus la lumina zidirea ; dar dupa ce a adus-o, o îngrijeste. De zici îngeri, de zici arhangheli, de zici puterile cele de sus, de zici toate cele vazute si nevazute, toate acestea se bucura de Pronia Lui. Fara aceasta lucrare, toate se duc, se scurg si pier».
Creatia se incheie cu crearea omului, facut în chip deosebit de câtre Dumnezeu, Care a zis : «Sa facem pe om dupa chipul si asemanarea Noastra, ca sa stapâneasca... tot pamântul. Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau... barbat si femeie l-a facut. Si Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Cresteti si va înmultiti, si umpleti pamîntul si-l stapîniti...» (Fac. I, 26—28). Fiind creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, omul este cea mai de seama creatura a lui Dumnezeu, fiind constituit din doua elemente : trup si suflet.
Trupul omenesc l-a facut Dumnezeu «din pamînt», cu totul altfel decat pe celelalte creaturi. Caci pe cînd despre acestea Sfînta Scriptura spune : «Si a zis Dumnezeu sa se faca», despre om zice : «Atunci, luînd Domnul Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om si a suflat în fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie» (Facere II, 7).
Asadar, trupul omului l-a facut Dumnezeu din pamînt, iar sufletul l-a creat prin suflare dumnezeiasca. Prin trup, care este luat din pamînt si are ceva comun cu toate vietuitoarele, omul este legat de pamînt si de tot ceea ce apartine lumii acesteia. Prin suflet însa, care provine prin creatie direct de la Dumnezeu, omul sta în legatura cu Dumnezeu si cu lumea spirituala.
Chipul lui Dumnezeu din om înseamna sufletul nemuritor cu puterile lui, mintea sau cugetarea, simtirea si vointa libera, care se îndreapta catre Dumnezeu; iar asemanarea cu Dumnezeu inseamna întârirea si desavarsirea omului în virtute si sfintenie cu ajutorul harului dumnezeiesc, spre îndumnezeirea lui.
Din coasta celui dintai om, din Adam, Dumnezeu a facut pe femeie, pe Eva. Pe acesti doi oameni i-a asezat Dumnezeu în raiul pamîntesc, ca sa duca o viata fericita si în iubire fata de Parintele Ceresc. Mintea lor era luminata, inima sau simtirea era curata si fara pofte rele, vointa era dreapta si înclinata numai spre bine, trupul era sanatos si fara nici o suferinta.
Astfel, omul creat «dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu» se gasea la început într-o stare de curatie si nerautate, în pace deplina cu cele din jurul sau, cu sine însusi si cu Parintele Ceresc. El nu era întru totul desavîrsit, dar prin continua stradanie si cu ajutorul harului dumnezeiesc putea sa ajunga asemenea lui Dumnezeu, gasindu-se deci la începutul drumului spre asemanarea cu Facatorul sau.
Omul creat de Dumnezeu era liber. Iar libertatea era maretia lui, avînd putinta de a ajunge sfînt si drept prin stradania sa si ajutat de Cel ce l-a facut si Care îi purta mereu de grija.
Pentru ca sa întareasca prin lucrare puterile sufletesti ale celor dintîi oameni, ca sa le încerce si ascultarea, Dumnezeu Si-a aratat vointa Sa catre ei, dîndu-le porunca sa nu manînce din pomul cunostintei binelui si raului. Caci de vor mînca din acest pom, «vor muri negresit» (Facere II, 16—17).
Dumnezeu a dat aceasta porunca nu pentru a-l slabi si coborî pe om din cinstea în care se gasea ; ci, dimpotriva, pentru a-l întari si înalta, i-a dat acest prilej ca sa-si poata arata prin fapta dragostea fata de Facatorul sau si pentru a se statornici în bine.
Fericirea din rai a celor dintîi oameni a tinut cît timp ei au pastrat nevinovatia stînd în ascultare si dragoste deplina fata de Dumnezeu si pazind porunca Lui. Dar ei s-au lasat ispititi de cel rau care îi pizmuia pentru fericirea lor si voia sa-i duca la pierzanie. Prin viclenie si înselaciune, diavolul i-a facut sa creada ca, de vor mînca din pomul cel oprit, adica al cunostintei binelui si raului se vor face întocmai ca Dumnezeu. Lasîndu-se amagiti, ei au calcat porunca lui Dumnezeu si, prin neascultare, au cazut în pacat. Asa a intrat raul în lume.
Pedeapsa ,cea mai mare a pacatului primilor oameni a fost moartea (Rom. VI, 23). De aceea, la moarte, trupul se întoarce în pamînt, din care a fost luat, iar sufletul nemuritor trece în lumea nevazuta (Ecleziast XII, 7).
Protoparintii neamului omenesc n-au pastrat starea morala de comuniune cu Dumnezeu, ci, calcînd voia Lui, au cazut în pacat (Fac. III, 1—6), pierzînd fericita stare primordiala, atît pentru ei cît si pentru toti urmasii lor. Orice om are din fire pacatul lui Adam fiind vinovat si supus pedepsei lui Dumniezeu. Starea aceasta de reala pacatosenie a naturii umane cazute, în care se naste fiecare om, ca urmas al lui Adam, se numeste pacatul stramosesc.
Si urmarile pacatului au fost grele : primii oameni au pierdut harul dumnezeiesc, s-au îndepartat si s-au înstrainat de Dumnezeu si au fost alungati din Rai. Chipul lui Dumnezeu în ei a slabit, fara însa a pieri cu totul; schimbarea adusa de pacat, s-o aratat în intunecarea mintii, în stricarea inimii si in slabirea vointei. De asemenea, omul a pierdut sfintenia, curatia, linistea trupului si putinta de a nu muri. Despartiti de cele vesnice si alunecînd spre piericiune, oamenii au cazut prada placerilor de tot felul. Iar viata lor a devenit grea, fiind însotita de truda, de dureri si de necazuri de tot felul. Iubirea fata de Dumnezeu a fost înlocuita de om cu iubirea fata de fapturi.Dar prin pacatul lui Adam s-a stricat întreaga fire. Pedeapsa cea mai mare a pacatului a fost moartea, care dupa sfîntul apostol Pavel este «plata pacatului» (Rom. VI, 23 ; 1 Cor. XV, 22).
Dar Dumnezeu, în nemarginita Sa bunatate, nu l-a parasit pe om nici dupa caderea lui în pacat; nu l-a dat pierzarii, omul fiind faptura Sa cea mai aleasa. Chiar la alungarea lor din rai, Dumnezeu le-a fagaduit stramosilor nostri un Mîntuitor (Facerea III, 15), Care va zdrobi puterea raului si va împaca pe oameni cu Dumnezeu. Acest Mîntuitor este Domnul nostru Iisus Hristos.
De la caderea omului în pacatul neascultarii si pîna la venirea Mîntuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu a lasat sa treaca multa vreme, în care oamenii au cunoscut amaraciunea consecintelor pacatului, prin starea rea în care au ajuns ; dar au putut pastra si nadejdea ca se pot mantui cu ajutorul lui Dumnezeu. In bunatatea Sa, Dumnezeu S-a îngrijit de oameni, i-a îndrumat si i-a pregatit pentru primirea Mîntuitorului, prin Legea Veche, prin prooroci si prin alte mijloace, ca la venire sa-L poata recunoaste si sa poata urma Lui, întru curatirea vietii si nadejdea mîntuirii.
Invâtatura despre Dumnezeu Fiul, adica despre a doua Persoana a Sfintei Treimi, Care S-a întrupat pentru mîntuirea noastra din robia pacatului si pentru împacarea noastra cu Dumnezeu, este cuprinsa în articolele 2—7 din Simbolul Credintei.
Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care la plinirea vremii S-a facut om ca noi, asemenea noua întru toate, în afara de pacat. El este Dumnezeu adevarat si om adevarat. El a venit în lume ca sa ne mîntuiasca. Acest lucru îl arata sfîntul Atanasie cel Mare, astfel: «Fiindu-I mila de neamul nostru si înduiosindu-Se de slabiciunea noastra si miscat de stricaciunea noastra si nesuferind stricaciunea mortii asupra noastra, ca sa nu piara ce a facut», Dumnezeu a hotarît mantuirea noastra potrivit întelepciunii si dragostei Sale nesfîrsite: El a socotit astfel ca nu e potrivit sa mîntuiasca pe oameni de departe, nici chiar prin mijlocirea îngerilor, ci trimitînd în lume pe însusi Fiul Sau, Care S-a facut om ca noi toti, afara de pacatul stramosesc si de orice alt pacat.
Asadar, Fiul lui Dumnezeu S-a facut om ca sa ne mantuiasca pe noi toti, impacandu-ne cu Dumnezeu si înnoind firea noastra cea stricata de pacatul stramosesc. El a luat firea omeneasca si, fiind în acelasi timp Dumnezeu adevarat si om adevarat, a purtat toate consecintele pacatului originar însa fara de pacat, pentru ca sa ne rascumpere pe toti din robia pacatului lui Adam.
Ca Mîntuitorul Iisus Hristos a fost si om adevarat, iar nu numai Dumnezeu adevarat, aflam lamurit din Sfanta Scriptuia: Prin pogorîrea Duhului Sfînt, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din sfînta Fecioara Maria ; S-a nascut, a fost înfasat în scutece, a flamanzit si a însetat, a obosit, în timpul mîntuitoarelor Sale Patimi a suferit batai, loviri, schingiuiri, încununare cu spini, rastignire si moarte.
Mîntuitorul Iisus Hristos a savîrsit rascumpararea sau mîntuirea noastra prin cele trei chemari sau slujiri ale Sale, si anume : a) ca Prooroc si învatator. Domnul nostru Iisus Hristos este Proorocul proorocilor, pentru ca în El s-au împlinit toate proorocirile si pentru ca El este supremul învatator care ne descopera propria Sa învatatura dumnezeiasca cu privire la Dumnezeu si la om; b) ca Arhiereul cel adevarat Care nu aduce jertfa pentru Sine, fiind fara de pacat, ci Care Se aduce pe Sine însusi jertfa Tatalui, pe Cruce, si Se jertfeste mereu pe Sfîntul Altar, la Sfînta Liturghie, pentru iertarea pacatelor, sfintirea credinciosilor si viata de veci ; c) ca împarat care, rascumparînd prin moartea Sa pe Cruce pe om de sub robia mortii si a pacatului, si înnoindu-l prin învierea Sa, a întemeiat împaratia Sa spirituala-duhovniceasca, Biserica Sa, ai carei membri sînt credinciosii si al carei cap este El însusi, «avînd toata puterea în cer si pe pamînt» (Matei XXVIII, 18).
Mantuitorul Iisus Hristos este Unsul lui Dumnezeu, Care are în masura cea mai mare puterea de cunoastere a Proorocului, sfintenia Arhiereului si puterea Conducatorului duhovnicesc.
Mîntuitorul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, nascut din veci din Tatal ; El nu este faptura, ci are însasi fiinta Tatalui, prin nastere mai înainte de toti vecii, adica din vesnicie ; deci n-a fost nici o vreme în care Fiul sa nu fie Fiu si Tatal sa nu fie Tata. Cum vesnic este Tatal, asa si Fiul este vesnic.
El este Unul-Nascut, adica este singurul Fiu al lui Dumnezeu. Daca credinciosii crestini si dreptii se numesc si ei fii ai lui Dumnezeu acestia sînt fii nu dupa fire, ci prin harul dumnezeiesc; ei nu sînt «de o fiinta» cu Dumnezeu, cum lamurit citim în Sfînta Scriptura : «Celor cîti L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca sa se faca fii ai lui Dumnezeu» (Ioan I, 12).
Mîntuitorul Iisus Hristos este Dumnezeu adevarat ca si Tatal, are aceeasi fiinta, aceeasi dumnezeire, cu aceleasi însusiri dumnezeiesti ca si Tatal din Care S-a nascut, asa cum o lumina este asemenea luminii din care s-a aprins. Cuvintele «lumina din lumina» din Simbolul Credintei sînt numai o exprimare omeneasca privind taina nasterii Fiului din Tatal, care nu poate fi patrunsa de mintea omeneasca.
Sfînta Scriptura si Sfanta Traditie marturisesc uneori dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, cu cuvintele : «Acesta este adevaratul Dumnezeu» (1 Ioan V, 20), si «cu adevarat, mare este taina dreptei credinte; Dumnezeu S-a aratat in trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost vazut de îngeri, S-a propovaduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înaltat întru slava» (1 Timotei III, 16).
Ca Dumnezeu adevarat, Fiul lui Dumnezeu este împreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, Facator al lumii, al tuturor celor vazute si nevazute. Toate s-au facut prin Fiul (Ioan I, 3), nu ca si cum Tatal s-ar fi slujit de Fiul ca de unealta, ci ca Fiul lucreaza împreuna cu Tatal, fiind de o fiinta cu Tatal si avînd aceeasi putere creatoare ca si Tatal.
Dar Fiul sau Cuvîntul lui Dumnezeu S-a pogorît din ceruri ca sa mantuiasca pe oameni, sâ-i izbaveasca din robia pacatului si a mortii; El S-a aratat in trup, ca sa ridice si sa înnoiasca pe omul cazut; a venit pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire», pentru toti oamenii de totdeauna si de pretutindeni.
Intruparea Fiulul lui Dumnezeu din Fecioara Maria s-a facut în chip minunat, nu dupa rînduiala firii omenesti, ci prin umbrirea Fecioarei de catre Duhul Sfant. Dar facandu-Se om, Fiul lui Dumnezeu nu a încetat sa fie Dumnezeu adevarat. Iisus Hristos este Dumnezeu adevarat si om adevarat, cu trup si suflet omenesc adevarat, intru totul asemenea noua, afara de pacat; El este Dumnezeu-om si ramane Dumnezeu-om pentru vesnicie.
Dupa cum s-a mai aratat, sfanta Fecioara Maria a fost învrednicita de Dumnezeu sa nasca dupa trup pe Fiul lui Dumnezeu (ca om), fara sa cunoasca barbat, fiind astfel fecioara si înainte de nastere si în timpul nasterii si dupa nastere, ramînînd în vesnicie fecioara. Preacurata, pururea Fecioara Maria este Nascatoare de Dumnezeu sau Maica Domnului si o cinstim ca fiind mai presus de toti sfintii si îngerii, ca pe una ce este «mai cinstita decît heruvimii si mai marita fara de asemanare decît serafimii.
Sînt si unii crestini care nu aduc cinstire Maicii Dommilui, care socotesc ca ea ar fi fost casatorita si ar fi avut mai multi fii. Impotriva pururea fecioarei Maicii Domnului ei aduc textul: «Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeste mama Lui Maria si fratii (verii) Lui: Iacob si Iosif, Simon si Iuda? Si surorile (verisoarele) Lui au nu sînt toate la noi ? Deci, de unde are El toate acestea?» (Matei XIII, 55—56).
In unele locuri din Sfînta Scriptura (Matei XII, 46, 48, 49 ; Marcu III, 31—32; Luca Vm, 11—21; Ioan 11, 12 etc.) este drept, se gaseste expresia «fratii Domnului», dar prin «frati» trebuie sa întelegem rudele apiopiate ale lui Iisus, dupa Iosif si dupa Maria, cum se vede acest lucru din întrebuintarea cuvîntului «frati» în multe alte locuri din Sfînta Scriptura. Textul: «Si fara sa fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a nascut pe Fiul sau cel Unul-Nascut, Caruia I-a pus numele Iisus» (Matei I, 25), arata clar ca ea nu a avut alti copii si ca Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc din sfanta Fecioara Maria cu puterea Duhului Sfant.
RUGACIUNI
"Fecioara ai nascut, ceea ce esti neispitita de nunta, si fecioara ai ramas, maica nenuntita, Nascatoare de Dumnezeu, Marie, roaga pe Hristos Dumnezeul nostru ,sa ne mîntuiasca pe noi."
"Preasfînta Nascatoare de Dumnezeu, în vremea vietii mele ,nu ma lasa pe mine, ajutorului omenesc nu ma încredinta, ci singura ma apara si ma miluieste. "
Mîntuitorul Iisus Hristos S-a rastignit, a patimit si a murit de buna voie, ca sa ne mîntuiasca. Dumnezeu fiind, putea sa nu patimeasca si sa nu moara, dar S-a supus acestora din iubirea Sa iata de oameni. «Eu — zice Domnul —îmi pun viata Mea, ca iarasi sa o iau... Putere am Eu ca sa o pun si putere am iarasi sa o iau» (Ioan X, 17—18). Pentru Sine, Iisus Hristos nu avea de ce Se jertfi, deoarece El este fara de pacat; dar S-a jertfit pentru noi pacatosii.
Domnul a patimit si a murit cu trupul, cu firea Sa omeneasca, pentru ca firea dumnezeiasca nu poate patimi, nici muri. Dar Domnul nostru Iisus Hristos este Cel care patimeste si moare în trup, nu altul. Firea dunmezeiasca nu se desparte de cea omemeasca nici în timpul patimilor si al mortii. Cele doua firi : dumnezeiasca si omeneasca raman strîns unite in veci în persoana Mantuitorului Hristos.
Iisus Hristos, prin patimile si moartea Sa, ne-a rascumparat pe toti din pacat, a cîstigat mîntuirea pentru toti oamenii de totdeauna si ne-a împacat cu Dumnezeu ; El a luat asupra Sa pacatul si osînda oamenilor, fara ca prin aceasta sa se faca pacatos. «El a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a împovarat... El a fost pedepsit pentru mîntuirea noastra si prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat» (Isaia LIII, 4—5). Fiul lui Dumnezeu S-a facut om adevarat, ca în trup sa zdrobeasca, în locul nostru, pacatul si moartea prin patima, moarte si înviere, dîndu-ne noua viata. In Hristos am primit deci «rascumpararea, prin sîngele Lui, si iertarea pacatelor, dupa bogatia harului Lui» (Efeseni I, 7). El «ne-a rascumparat din blestemul legii, facîndu-Se pentru noi blestem» (Galateni III, 13). El este «Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii» (Ioan I, 29).
In nesfârsita Sa bunatate si iubire de oameni, Dumnezeu Tatal, primeste patima si jertfa de pe Cruce a Fiului Sau întrupat, în locul tuturor oamenilor, primindu-i de atunci pe acestia ca fii ai Sai, prin Iisus Hristos.
Mai este de spus ca asa cum prin pacatul lui Adam suntem în pacat si osânda, ca urmasi ai lui, tot asa prin patima si moartea Domnului ne mântuim de pacat, de osânda si de moarte, caci ne facem partasi ai jertiei de pe cruce, daca ne facem urmasi ai lui Hristos. Iar urmasi ai lui Hristos ne facem prin primirea Tainei Sfântului Botez, a Mirungerii si Sfintei împartasanii, în Sfânta Biserica, care este trupul Sau tainic. De aceea, noi trebuie sa fim madulare vii ale Sfintei Biserici. Cum? Daca primim cu vrednicie Sfintele Taine, pastram credinta vie si daca urmam intru totul invatatura Mintuitorului propovaduita de Bisenca Sa, prin episcopii si preotii ei.
Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Fiul, a biruit moartea si a înviat a treia zi din morti.
Nu numai patimile si moartea Lui au fost prezise, ci si învierea Sa. Mântuitorul însusi a spus înainte de patimi ca va fi rastigmt, va fi dat mortii, iar a treia zi va învia.
Sunt numeroase marturiile celor care L-au vazut pe Mântuitorul dupa înviere: femeile mironosite, sfintii apostoli, care au vorbit cu El, I-au pipait ranile, au mâncat si au umblat cu El, L-au auzit învatând pe oameni dupa îmviere si pâna la înaltare. Nenumarati sunt si credinciosii care L-au vazut si auzit (1 Cor. XV, 6). Si toti acestia, ca si credinciosii Sfintei Biserici de atunci si cei de azi, au crediinta în Hristos cel înviat dupa însasi marturisirea Lui, «ca asa este scris si ca asa trebuia sa patimeasca Hristos si sa învieze din morti a treia zi, si sa se propovaduiasca în numele Sau pocainta spre iertarea pacatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim» (Luca XXIV, 46—47).
Prin învierea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos adevereste noua tuturor ca este Dumnezeu adevarat, este Stapân al vietii si al mortii; El ne încredinteaza ca si noi vom învia în ziua cea de apoi, dupa cuvântul Sfintei Scripturi, «ca Hristos a înviat din morti, fiind începatura (a învierii) celor adormiti» (1 Cor. XV, 20).
Dupa 40 de zile de la învierea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos S-a înaltat cu trupul la cer, intrând astfel în slava dumnezeiasca vesnica si având sa mijloceasca neintrerupt pentru credinciosi la Dumnezeu-Tatal, sa le deschida acestora împaratia cerurilor.
Sederea Fiului de-a dreapta Tatalui înseamna slavirea Lui pentru Jertfa Sa mântuitoare, dar înseamna si ca El are aceeasi putere si slava ca si Tatal si Sfântul Duh.
Prin înaltarea la cer Domnul a luat cu Sine acelasi trup zamislit si nascut din preacurata Fecioara Maria, cu care a petrecut pe pamânt, cu care a patimit, cu care a murit si a înviat; dar dupa învierea Sa din morti, trupul fiind preamarit si nestricacios.
La sfarsitul lumii, Mântuitorul nostru Iisus Hristos va veni a doua oara pe pamânt, întru slava si putere dumnezeiasca, pentru a face înfricosatoarea judecata din urma, cea obsteasca. El nu va veni atunci ca Mântuitor, ci ca Judecator (Matei XXV, 31—46). La acea judecata se vor înfatisa deodata toti oamenii, toate semintiile pamântului, ca sa-si dea seama de faptele, vorbele si gândurile lor. Pe cei buni, El îi va aseza de-a dreapta, iar pe cei rai, de-a stânga Lui. Aici, toata lumea va cunoaste viata dusa de fiecare pe pamânt. Dreptul Judecator îi va judeca dupa faptele lor bune sau rele si va rosti dreapta hotarâre dumnezeiasca, în urma careia cei buni vor intra pentru totdeauna în rai, sau în fericirea deplina si vesnica, iar cei rai vor fi aruncati, tot pentru totdeauna în iad sau în starea de vesnica nefericire, departe de Dumnezeu (Matei XXV, 46).
Mântuitorul Iisus Hristos ne învata ca nimeni nu stie când va fi a doua venire a Sa si judecata de apoi, nici îngerii din cer, ci numai Dumnezeu. «Despre ziua aceea si despre ceasul acela — zice El — nimeni nu stie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatal. Luati aminte, privegheati si va rugati, ca nu stiti când va fi acea vreme» (Marcu XIII, 32—33).
Intre a doua venire a Domnului si judecata obsteasca este o strânsa legatura. Ele se vor întâmpla la foarte scurta vreme una de alta.
Cu toata marturia limpede a Mântuitorului Hristos, unii crestini s-au abatut de la dreapta învatatura, spunând ca între a doua venire si judecata de apoi ar fi un timp de 1000 de ani si ca acest timp ar putea fi calculat în mod precis. Spun anume ca Mântuitorul Hristos va veni pe pamânt cu 1000 de ani înainte de judecata obsteasca, cu care prilej va nimici ,pe diavol, va învia pe oamenii drepti, va întemeia o împaratie noua în care va domni împreuna cu dreptii 1000 de ani. La sfârsitul acestei domnii- vor învia si ceilalti morti si va fi judecata obsteasca.
Dar ceea ce spun ei nu are nici un temei în învatatura Mântuitorului Hristos, care spune ca dreptii si pacatosii vor învia deodata (Ioan V, 28—29) ; de asemenea, ca venirea a doua a Domnului va fi deodata cu judecata obsteasca (Matei XXV, 31) ; ca ziua si ceasul acela nu-l stie nimeni (Matei XXIV, 36—44).
Judecata din urma sau obsteasca va fi universala, solemna, publica, definitiva, suprema si înfricosatoare. Ea va fi universala, întrucât la aceasta vor fi supusi toti oamenii din toate timpurile, de fata fiind îngerii, (Matei XXV, 31 ; XXIV, 31).
Ea va fi solemna si publica, fiindca se va face cu toata maretia si în fata lumii întregi. Fiecare om se va prezenta cu întreaga lui fiinta, suflet si trup. Criteriul acestei judecati vor fi faptele de iubire fata de semenul nostru: «Adevarat zic voua, întrucât ati facut unuia dintre acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut» (Matei XXV, 40). De aceea, judecata aceasta va fi definitiva si suprema. Dupa aceasta, toti vor cunoaste întru totul întelepciunea si dreptatea lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos se va preamari înaintea întregii lumi si vor fi, «potrivit fagaduintelor Lui, ceruri noi si pamânt nou, în care locuieste dreptatea» (2 Petru III, 13). Fericirea celor buni va fi deplina si tot deplina va fi si nefericirea celor rai, pentru ca si unii si altii vor primi înapoi trupurile din viata pamânteasca. Si asa, cu sufletul si cu trupul împreuna, vor merge unii în viata vesnica, iar altii în osânda vesnica.
Afara de judecata obsteasca, de la sfârsit, mai este si judecata numita particulara, prin care trece sufletul fiecaruia din noi îndata dupa moarte. Dar, dupa judecata particulara si înainte de cea obsteasca, atât starea de fericire a sufletelor celor drepti, cât si starea de nefericire a sufletelor celor pacatosi nu sunt depline si pentru totdeauna, asa cum se va petrece dupa judecata universala, când stapânirea si marirea Domnului nu vor înceta în veci, împaratind împreuna cu Tatal si cu Sfântul Duh.
RUGACIUNI
«Unule-Nascut, Fiule si Cuvântul lui Dumnezeu Cel ce esti fara de moarte si ai primit pentru mântuirea noastra a Te întrupa din sfânta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria. Care neschimbat Te-ai întrupat ; si rastignindu-Te Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai calcat ; Unul fiind din Sfânta Treime, împreuna marit cu Tatal si cu Duhul Sfânt, mântuieste-ne pe noi».
«Fara de veste Judecatorul va veni si ale fiecaruia fapte se vor descoperi. Deci cu frica sa strigam în miezul noptii : sfânt, sfânt, sfânt esti Dumnezeule ; pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi».
Invatatura despre Dumnezeu Duhul Sfant, a treia Persoana a Preasfintei Treimi, este cuprinsa în articolul VIII din Simbolul Crdintei, unde ni se arata ca Duhul Sfânt este Dumnezeu adevarat, ca si Tatal si Fiul; ca El purcede din veci din Tatal, ca are aceleasi însusiri si lucrari dumnezeiesti ca si Tatal si Fiul, si I se aduce aceeasi închinare ca si Tatalui si Fiului, fiind de o fiinta si egal cu Tatal si cu Fiul. Duhul Sfânt purcede numai din Tatal, cum ne-a descoperit acest adevar însusi Hristos, Fiul lui Dunmezeu întrupat, zicând: «Când va veni Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite voua de la Tatal, Duhul adevarului, Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine» (Ioan XV, 26).
Asa învata si intreaga Sfânta Traditie, anume ca în Sfânta Treime este un singur izvor si pentru Fiul, si pentru Duhul Sfânt, Dumnezeu-Tatal. Aceasta învatatura, ca Duhul Sfânt purcede numai de la Tatal, este pastrata si propovaduita neschimbat de Sfânta Biserica Ortodoxa. Asadar, cine învata ca Duhul Sfânt purcede si de la Fiul, acela se abate de la credinta cea adevarata.
Prin Duhul Sfânt ne vine Harul dumnezeiesc care este absolut necesar mântuirii noastre, comun tuturor celor trei Persoane dumnezeiesti. Harul dumnezeiesc este o bogatie nesfârsita de lumina si putere dumnezeiasca ce ni se împartaseste noua de Duhul Sfânt prin Sfintele Taine, savârsite în Biserica, unele de catre episcop si altele de preot. Harul dumnezeiesc este unul singur, fiindca Dumnezeu este unul singur si se da tuturor în dar, caci Dumnezeu voieste ca toti oamenii sa se mântmasca si la cunostinta Adevarului sa vina (1 Tim. II, 4).
Daca unii se mântuiesc iar altii nu, acest fapt se datoreste libertatii vointei omului care poate primi sau refuza sa conlucreze cu harul divin pentru mântuirea sa. «Iata, Eu stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine» (Apoc. III, 20).
Duhul Sfânt este izvorul harului si al darurilor, care sunt roade ale lucrarii Duhului Sfânt în noi. Amintim întâi cele sapte daruri ale Duhului Sfânt: darul sau duhul întelepciunii, duhul întelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunostintei, duhul temerii de Dumnezeu si duhul bunei credinte (Isaia XI, 2). Ca roade ale Duhului Sfânt, sfântul apostol Pavel numara : «Dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, înfrânarea, curatia» (Gal. V, 22—23).
Duhul Sfânt este «Domnul de viata facatorul, pentru ca impreuna cu Tatal si cu Fiul creeaza si stapâneste toate, pentru ca a umplut de viata cele facute la început si pentru ca umple de viata si de tot mai multa viata pe cei mântuiti din stricaciune si din moarte de catre Mântuitorul Hristos. Plenitudinea vietii dumnezeiesti este în Biserica si El ne-o împartaseste prin Sfintele Taine.
Duhul Sfânt a grait prin prooroci; i-a insuflat pe sfintii scriitori ai Sfintei Scripturi ca cele descoperite de Dumnezeu sa le scrie fara greseala, dupa cum este prezent si în predania Bisericii, veghind la pastrarea sfintelor învataturi, sau la formularea învataturilor de credinta în sinoadele ecumenice.
