ISTORIA CRESTINISMULUI
NASTEREA BISERICII
La inaltarea Mantuitorului la ceruri, credinciosii Lui formau doua grupuri: unul la Ierusalim, in numar de 120 (Fapte 1, 15), si altul in Galileea, peste 500 (I Cor. 15), cu totii asteptind <<sa fie botezati cu Duhul Sfant>> (Fapte 1, 5).
La Ierusalim, Apostolii s-au suit impreuna cu Fecioara Maria in incaperea de sus, unde se adunau de obicei, si au completat numarul lor, alegand prin sorti, in locul lui Iuda Iscarioteanul, pe Matia, unul dintre credinciosii care urmarisera tot timpul cuvantul si activitatea Mantuitorului (Fapte 1, 26).
La originea Bisericii crestine, infiintata de Sfintii Apostoli dupa invatatura si puterea Mantuitorului, sta un fapt extraordinar: pogorirea Sfintului Duh asupra lor. Dupa zece zile de la inaltarea Mantuitorului la ceruri, la sarbatoarea Cincizecimii , Apostolii se aflau cu totii impreuna in acelasi loc si asupra lor s-a pogorit puterea Duhului Sfant in forma de << limbi ca de foc, care au sezut pe fiecare dintre ei>> (Fapte 2, 3) si le-a daruit puteri si haruri supranaturale pentru indeplinirea misiunii lor dumnezeiesti in lume. <<Si s-au umplut toti de Duhul Sfant si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai>> (Fapte 2,4).
In urma acestui eveniment extraordinar, Sfantul Apostol Petru, plin de curaj si indrazneala, a tinut multimii de iudei si de prozeliti, adunati cu ocazia praznicului Cincizecimii la Ierusalim, o cuvantare inflacarata, in care avem un tip de predica apostolica. El le-a binevestit ca Isus Nazarineanul, cunoscut de ei prin puterile, minunile si semnele pe care le-a facut Dumnezeu prin El, pe care ei L-au omorat, a inviat, s-a inaltat la ceruri si a implinit fagaduinta primita de la Tatal de a revarsa asupra lor Duhul Sfant (Fapte 2, 22-33).
Prin Iisus Hristos s-au implinit profetiile mesianice. Pe acesta, Dumnezeu L-a facut <<Domn si Hristos>> (Fapte 2, 36). Iar ei, auzind acestea, <<patrunsi la inima>>, s-au pocait de pacatele lor si au primit botezul in ziua aceea <<ca la trei mii de suflete>> (Fapte 2, 37 si 4, 31).
Astfel a luat fiinta, la Ierusalim, prima comunitate crestina constituita din iudei si prozeliti din Palestina si din imprastiere. Iar ei <<staruiau in invatatura Apostolilor si in comuniune, in frangerea piinii si in rugaciuni>> (Fapte 2, 42).
Acesti primi crestini continuau sa mearga la templu, pentru rugaciune, dar constituiau o comunitate proprie, avand un cult special, frangerea piinii in casa (Fapte 2, 46).
Un suflu de pietate si de curata dragoste frateasca unea pe toti credinciosii, caci toti <<staruiau intr-un cuget... si intru curatia inimii>> (Fapte 2, 46).
Credinciosii primei comunitati crestine au reusit sa realizeze benevol si partial comunitatea bunurilor. Caci << aveau toate in comun>>, iar cei care aveau bunuri si averi le vindeau si <<le imparteau tuturor, dupa cum avea fiecare nevoie>> (Fapte 2, 44-45; 4, 35).
Levitul Iosif din Cipru, numit de Apostoli Barnaba (fiul mangaierii), unul dintre cei mai apropiati colaboratori ai lor, si-a vandut tarina din Cipru, iar banii i-a pus la picioarele Apostolilor.
In viata admirabila a primei comunitati crestine, se descopera curand si prima umbra. Sotii Anania si Safira, voind sa faca opera de caritate crestina, dupa ce au oprit pentru ei o parte din pretul unei tarine vandute in folosul comunitatii, au spus Apostolilor ca l-au adus intreg. Ei mintisera <<Duhului Sfant>> si au fost pedepsiti indata, pe loc, cu moarte, ceea ce a impresionat profund pe cei de fata (Fapte 5, 1-11).
Apostolii predicau indeosebi la templu, iar cuvantul lor era intarit prin minunile pe care le faceau. Numarul crestinilor sporea zilnic. Vindecarea unui olog din nastere la Poarta Frumoasa a templului (Fapte 3, 2-8) a marit interesul poporului pentru predica lor. Succesul Apostolilor a trezit insa nelinistea conducatorilor iudei <<maniindu-se ca ei invata poporul si vestesc intru Isus invierea din morti>> (Fapte 4,2). In curand, numarul credinciosilor a sporit la cinci mii (Fapte 4, 4).
Apostolii sunt arestati, adusi inaintea Sinedriului si cercetati cu privire la puterea lor si a celui in numele caruia ei predicau si faceau minuni. Petru, plin de Duhul Sfint, a raspuns ca Apostolii vorbesc si savarsesc toate in numele lui Isus Hristos Nazarineanul, pe Care iudeii L-au rastignit, dar Dumnezeu L-a inviat din morti (Fapte 4, 10-12).
Apostolii continua sa predice, savarsind vindecari si minuni. Ei sunt arestati din nou, dar sunt eliberati in mod minunat din inchisoare si mergand propovaduiesc la templu din nou. Adusi din nou in fata Sinedriului, ei sunt mustrati cu mare asprime si amenintati cu moartea. Interventia invatatului si inteleptului rabin Gamaliel le scapa viata, spunand sinedristilor: << Feriti-va de oamenii acestia si lasati-i; caci daca aceasta hotarare sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar daca este de la Dumnezeu, nu veti putea sa-i nimiciti, ca nu cumva sa va aflati si luptatori impotriva lui Dumnezeu>> (Fapte 4, 38-39).
Cresterea numarului credinciosilor a creat unele greutati in viata primei comunitati crestine. Iudeii elenisti se plang Apostolilor ca vaduvele lor sunt trecute cu vederea la impartirea ajutoarelor. La propunerea Apostolilor s-au ales sapte barbati <<plini de Duhul Sfant si de intelepciune>>, care sa supravegheze si sa asigure buna randuiala la mesele comune, numiti diaconi. Primul dintre diaconi purta numele de Stefan, <<barbat plin de credinta si de Duh Sfant>> (Fapte 6, 5). Ceilalti sase erau; Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena si Nicolae. Apostolii s-au rugat pentru ei si si-au pus asupra lor mainile (Fapte 6, 2-6). Ei serveau nu numai la mese, ci formau o treapta ierarhica, fiind hirotoniti prin punerea mainilor si rugaciune. Aveau libertatea sa predice si sa boteze. Diaconii sunt primii slujitori hirotoniti de Apostoli. Mai tirziu, Apostolii au hirotonit pe episcopi si preoti.
Primul dintre diaconi, Stefan, vorbind iudeilor cu mult curaj despre noua credinta, si-a atras ura si minia unor iudei din diaspora (elenisti). Ei l-au acuzat de blasfemie contra lui Dumnezeu si de calcare a Legii lui Moisi si l-au dus spre judecata in fata Sinedriului. In Sinedriu, Stefan tine o lunga cuvantare in care face o scurta istorie a poporului iudeu, scotand din profeti si din evenimentele Vechiului Testament ca Isus Hristos este Mesia cel prezis de ei si ca iudeii sunt raspunzatori de uciderea Lui. Indata, Stefan a fost scos afara din cetate si ucis cu pietre. Un tanar zelos, Saul, ucenicul rabinului Gamaliei, care mai tarziu va deveni Apostolul Pavel, pazea hainele ucigasilor, bucurandu-se de uciderea diaconului Stefan (Fapte 7). Sfantul Stefan este primul martir al Bisericii crestine, iar uciderea lui marcheaza primul conflict doctrinar dintre crestinism si iudaism.
RASPANDIREA CRESTINISMULUI
Dupa uciderea diaconului Stefan, prigonirea crestinilor s-a intins asupra intregii comunitati. Saul, indeosebi, prigoneste pe crestini, urmarindu-i prin case, tarand barbati si femei la inchisoare. Din cauza aceasta, numerosi credinciosi, afara de Apostoli, au parasit Ierusalimul si s-au imprastiat prin tinuturile Iudeii si Samariei (Fapte 8, 1-3).
O comunitate crestina insemnata s-a format printre iudei si prozeliti la Damasc in Siria.
Alti credinciosi ajung in Samaria, in Fenicia, la Antiohia in Siria, si in insula Cipru.
In Samaria, cei imprastiati strabat tara si binevestesc cuvantul Domnului. Diaconul Filip predica si boteaza intr-o cetate a Samariei. Un anume mag, Simon, care se socotea pe sine <<puterea lui Dumnezeu, numita cea mare>> (Fapte 8, 10) a crezut si el si a primit botezul. Apostolii din Ierusalim, auzind ca Samaria a primit cuvintul lui Dumnezeu, au trimis la cei botezati acolo pe Petru si Ioan ca sa-si puna mainile peste ei si sa primeasca Duhul Sfant. Simon Magu, vazand ca prin punerea mainilor Apostolilor se da Duh Sfant, a cerut sa cumpere puterea Duhului Sfant pe bani, fapt pentru care a fost certat aspru de Apostolul Petru (Fapte 8, 14-24). De la numele lui Simon Magul, cumpararea celor sfinte pe bani se numeste simonie. Simon Magul e cunoscut apoi ca eretic.
Un alt episod interesant s-a petrecut in sudul Iudeei. Diaconul Filip intalneste pe drumul care ducea de la Ierusalim la Gaza un prozelit famen, mare dregator al reginei Candachia a Etiopiei. Prozelitul citea din profetul Isaia, dar nu intelegea la cine se refera profetia lui. Filip intra indata in vorba cu el si-l incredinta ca in Isus Hristos se implineste profetia lui Isaia. Famenul se converti la noua credinta, marturisind ca <<Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu>> si primi imediat botezul. Astfel el s-a intors crestin in Etiopia, binevestind pe Hristos in tara care se afla dincolo de granita cea mai sudica a Imperiului roman.
Diaconul Filip a plecat apoi la Cezareea Palestinei (Fapte 26-40).
Botezul sutasului Corneliu. Propoveduirea crestina a avut succes si printre iudeii si prozelitii din Cezareea Palestinei, capitala politica a tarii, ridicata de regele Irod cel Mare (39 i.d.Hr. - 4.d.Hr.), unde se afla resedinta procuratorului si a garnizoanei romane.
Un ofiter roman, Corneliu, centurion in cohorta Italica, era prozelit <<cucernic si temator de Dumnezeu cu toata casa lui>> (Fapte 10,2), care facea rugaciuni si savarsea multe fapte bune. El dorea sa primeasca botezul si, afland ca Apostolul Petru se afla la Iope, trimise doi slujitori si un ostas cucernic sa-l cheme la Cezareea. O problema grea se punea Apostolului Petru. El trebuia sa boteze un strain si sta la indoiala, dar, in urma unei viziuni, a mers la Cezareea si a botezt pe sutasul Corneliu cu toata casa lui (Fapte 10).
La Ierusalim, Petru a trebuit apoi sa explice inaintea Apostolilor fapta sa, linistind si bucurand pe crestinii dintre iudei, care slaveau pe Dumnezeu pentru ca <<si paganilor le-a dat Dumnezeu pocainta spre viata>> (Fapte 11, 1-18).
Prin botezul sutasului roman Corneliu si al familiei sale, se castiga un principiu foarte important: primirea neamurilor in Biserica, adica a credinciosilor celorlalte religii, direct, prin botezul crestin, fara circumciziunea mozaica. Prin acest fapt, s-a afirmat principiul universalitatii crestinismului.
La Antiohia, capitala Siriei, perla Orientului, resedinta imperiala, cel mai mare oras al Imperiului roman dupa Roma si Alexandria, au predicat crestinismul mai intai iudeii din diaspora, binevestind si <<elinilor>> si convertind pe multi (Fapte 11, 2). Cind s-a aflat la Ierusalim de existenta crestinilor la Antiohia, Apostolii au trimis pe Barnaba sa cerceteze si sa sporeasca acolo lucrul evanghelic. De la Antiohia, Barnaba a plecat la Tars si a chemat pe Saul, care intre timp se convertise la crestinism, si au lucrat impreuna la Antiohia un an intreg <<invatand mult popor>>. << Si in Antiohia, intaia oara, ucenicii s-au numit crestini >> (Fapte 11, 26).
Pana atunci, in mediul iudaic, crestinii se numeau credinciosi, ucenici (femeile, ucenite), frati, sfinti. De acum inainte ei se vor numi crestini, dupa numele lui Hristos, atat credinciosii proveniti dintre iudei, cat si cei proveniti din alte neamuri si religii. La Roma, capitala Imperiului roman, crestinismul s-a raspindit mai intai datorita <<romanilor in trecere>> si prozelitilor din diaspora care participasera la sarbatoarea Cincizecimii la Ierusalim, cind s-a pogorat asupra Apostolilor puterea Duhului Sfant (Fapte 2, 10). Mai tarziu, cand Sfantul Apostol Pavel a fost trimis de procuratorul Palestinei Porcius Festus la judecata imparatului de la Roma, acesta a fost intampinat de crestinii din Roma, in primavara anului 61 la Forul lui Apius si la Trei Taverne, ceea ce constituie o dovada evidenta ca crestinismul patrunsese in capitala Imperiului cu mult inainte ca Apostolii Petru si Pavel sa fi sosit la Roma (Fapte 28, 15).
Raspandirea crestinismului prin Apostoli si ucenicii lor
La sarbatoarea Cincizecimii, Sfintii Apostoli se aflau cu totii adunati la Ierusalim, in incaperea de sus (foisor), unde s-a revarsat asupra lor puterea Duhului Sfant. De la aceasta data, incepe activitatea misionara a Sfintilor Apostoli in lume.
In fata iudeilor si a prozelitilor adunati la aceasta sarbatoare, parti, mezi si elamiti, a celor din Iudeea, Mesopotamia, Pont, Asia, Frigia, Pamfilia, Egipt, Libia si a romanilor in trecere la Ierusalim, Apostolul Petru a tinut o importanta cuvantare, aratand misiunea dumnezeiasca a lui Iisus Hristos in lume. Acesti iudei si prozeliti, datorita cuvantului Sfantului Apostol Petru, au devenit vestitorii credintei lui Iisus Hristos in diferite parti ale Imperiului roman in care locuiau.
Dupa uciderea Sfantului arhidiacon Stefan si prigonirea Bisericii de catre Saul, multi credinciosi au parasit Ierusalimul. Apostolii, insa, n-au parasit cu totii Orasul Sfant. Faptele Apostolilor aminteste alaturi de Petru, pe Iacob si Ioan, socotiti de Sfantul Apostol Pavel << stilpii Bisericii>> din Ierusalim (Gal. 2,9).
Apostolul Iacob al lui Zevedei, numit si Iacob cel Batran sau cel Mare, a ramas la Ierusalim, predicand cuvantul Domnului, pana la moartea sa martirica. In timpul lui Irod Agripa I (41-44), nepotul lui Irod cel Mare, ajuns rege, din gratia romanilor, peste toata Palestina, Biserica crestina din Ierusalim a avut de suferit. Pentru a se face placut iudeilor, Irod Agripa a arestat pe unii crestini, intre ei pe Apostolii Iacob cel Batran si Petru, spre a fi ucisi. Cum stim, Petru a scapat in mod minunat din inchisoare (Fapte 12, 4-11). Iacob cel Batran, insa, a fost ucis cu sabia din porunca lui Irod Agripa, in anul 44, fiind primul Apostol martir (Fapte 12, 2).
I n fruntea Bisericii din Ierusalim, apare Iacob cel Mic, <<fratele Domnului>>, numit si Justus, care se bucura de mare autoritate morala nu numai la crestini, ci si la iudeii din Ierusalim si din diaspora.
Autoritatea lui cea mare provenea pe de o parte din rudenia lui cu Mantuitorul (var), iar pe de alta din pietatea lui exemplara si viata lui ascetica. El nu pare sa fie aceeasi persoana cu Apostolul Iacob al lui Alfeu, zis si Levi, cum au afirmat unii. Traditia bisericeasca l-a numit mai tarziu episcop (Eusebiu, Ist. Bis., II, 1, 3). El a ramas continuu in Ierusalim si comunitatea crestina s-a bucurat sub conducerea lui de pace si liniste. Datorita moderatiei si intelepciunii lui s-a inlaturat neintelegerea dintre tendinta iudaizanta, care cerea respectarea Legii mozaice si de catre crestinii neiudei, si tendinta universalista, care n-a impus circumciziunea si alte practici iudaice crestinilor proveniti dintre neamuri.
In anul 61 sau 62, marele preot Hanan cel Tanar, profitand de faptul ca procuratorul roman Festus a murit, iar succesorul sau, Albinus nu sosise inca, a intrunit Sinedriul si l-a arestat pe Iacob, <<fratele Domnului>>, impreuna cu alti crestini, fiind socotiti vinovati ca au incalcat Legea lui Moisi. Refuzand sa renege pe Hristos, el a fost aruncat de pe aripa templului si ucis cu pietre (Iosif Flaviu, Ant. Jud., XX, 9, 1; Eusebiu, Ist. bis. II, 23, 21).
Sfantul Apostol Ioan, fiul lui Zevedeu si fratele lui Iacob cel Batran, a ramas la Ierusalim pana la moartea Fecioarei Maria - pe care Mantuitorul a lasat-o in gija lui - sau poate pana la inceputul razboiului iudaic, in anul 66.
Impreuna cu ceilalti Apostoli, Sfantul Ioan a luat parte la Sinodul apostolic din Ierusalim din anul 50, care a hotarat ca observarea Legii mozaice sa nu fie impusa crestinilor proveniti dintre neamuri (pagani). In modul acesta s-a usurat mult misiunea crestina printre neamuri.
Traditia bisericeasca cunoaste ca Sfantul Evanghelist Ioan a predicat cuvantul Domnului in provincia romana Asia Proconsulara, indeosebi in capitala acesteia, la Efes. In afara de Efes, el a infiintat in mai multe orase din Asia Proconsulara Biserici importante, de care se face mentiune in Apocalipsa, cap. I si II.
Stirea ca ar fi murit la Ierusalim, ca si fratele sau, Iacob cel Mare, sau ca ar fi suferit la Roma, fiind aruncat intr-un cazan cu ulei fierbine, din care a iesit nevatamat, in timpul imparatului Domitian (81-96) nu este intemeiata. Exilul sau pe insula Patmos din Marea Egee, in anul 96, este confirmat de scrierea sa Apocalipsa (1, 9). El a murit de moarte naturala in timpul imparatului Traian (98-117).
Traind dupa anul 70, cand toti sau mai toti Apostolii murisera, Sfantul Apostol Ioan face legatura intre perioada apostolica, cand Biserica s-a separat complet de sinagoga, cautand sa se conduca singura. Spre sfarsitul vietii sale, apar primele erezii, ereziile gnostice, ca de exemplu, aceea a lui Cerint, contra caruia Sfantul Ioan a luptat cu toata taria.
Despre ceilalti Apostoli, scrierile Noului Testament nu ne spun nimic. Oarecare stiri avem despre ei din traditia bisericeasca. Cea mai importanta stire ne-o da istoricul Eusebiu de Cezareea († 340), catre anul 324, dupa relatarile mai vechi cu un secol ale teologului alexandrin Origen († 254). Iata cuvintele lui Eusebiu:
<<Cand Sfintii Apostoli si ucenici ai Mantuitorului nostru s-au imprastiat peste tot pamantul locuit, Toma, precum ne spune traditia, a luat tara partilor, Andrei, Scythia, Ioan, Asia, unde si-a petrecut viata pana ce a murit in Efes...>> (Eusebiu, Ist. bis., III, 1; Origen, Tom. III Com. In Genesis , 24, 9).
Sfantul Apostol Andrei, cum aflam din traditia crestina, a predicat mai intai in provinciile Asiei Mici, Capadocia, Galatia, Pont, indeosebi in cetatea Trapezunt, Bitinia si Tracia, si <<in regiunile care se intind pana la Dunare>> ( Sinaxarul Bis. De Constantinopol).
Dupa marturia lui Origen si a istoricului Eusebiu de Cezaree, el a predicat in Scitia, prin care poate fi inteleasa regiunea de la nordul Marii Negre, numita Scythia Major, sau mai sigur in Scythia Minor sau Dacia Pontica (Dobrogea), in cetatile Histria, Tomis (Constanta), Callatis (Mangalia), Dionysopolis (Balcic).
Dupa traditie, Sfantul Andrei a mers la Bizant, unde a pus episcop pe Stachys, iar de aici a plecat in Ahaia sau Grecia, unde a murit ca martir in orasul Patras, fiind rastignit pe o cruce in forma de X.
Despre Sfantul Apostol Toma, Origen si Eusebiu de Cezaree spun ca el a predicat in Partia, apoi in India, unde a murit ca martir, fiind strapuns cu lancea. De la numele lui, crestinii de pe coasta Malabarului din India se numesc pana azi <<Tomiti>> (Eusebiu, I st. bis., III, 1).
Despre Sfantul Apostol si evanghelist Matei traditia spune ca a predicat mai intai la iudeii din Palestina, pentru care a scris Evanghelia in limba aramaica, vorbita atunci in Palestina. A predicat apoi in tarile din jurul Palestinei, Arabia, Siria, ajungand pana in Persia, iar la sfarsit a mers in Etiopia, unde a murit ca martir, fiind taiat cu fierastraul.
Dupa traditie, Sfantul Apostol Bartolomeu sau Natanael a propovaduit in Arabia de Sud, unde a dus cu sine Evanghelia scrisa in limba aramaica de Sfantul Matei, pe care a gasit-o acolo Panten (sec. II), primul conducator al scolii din Alexandria.
Despre Apostolul Tadeu (Lebeu), fratele lui Iacob cel Mic, se crede ca a predicat in Palestina. Fiii sai au fost adusi la Roma, din porunca imparatului Domitian (81-96), fiind suspectati, <<ca urmasi ai lui David>>, de revolutie politica. Cand imparatul a vazut saracia imbracamintei si palmele lor batatorite de munca, s-a convins ca banuiala lui este neintemeiata si i-a lasat liberi (Eusebiu, I st. bis., III, 19, 20).
Apostolul Filip a fost confundat uneori cu diaconul Filip. El este numit si evanghelist, adica misionar, si a predicat cuvantul Domnului impreuna cu doua din fiicele sale, <<care aveau darul profetiei>>, la Ierapolis, in Frigia, unde ar fi murit ca martiri. Alta fiica a sa a murit la Efes (Eusebiu, I st. bis., III, 1).
Stiri neconfirmate de documente spun despre apostolul Simon Zelotul sau Canaanitul ca a predicat in Persia si Babilonia.
Despre Apostolul Matia, cel ales la sorti in locul lui Iuda Iscarioteanul (Fapte 1, 26), se spune, dupa traditie, ca a predicat in Etiopia, unde a si fost martirizat.
Ucenicii si colaboratorii Apostolilor au fost numerosi. Cei 70 (72) de ucenici ai Domnului Hristos mergeau predicand doi cate doi in orasele si satele Palestinei, insoteau pe Apostoli sau colaborau cu ei la raspandirea Evangheliei.
Unul dintre cei mai activi colaboratori ai Apostolilor a fost Barnaba (fiul mangaierii), originar din insula Cipru, unde avea o tarina pe care a vandut-o, iar banii i-a pus la picioarele Apostolilor (Fapte 4, 37).
Cind s-a aflat la Ierusalim ca la Antiohia, capitala Siriei, s-a raspindit cuvantul lui Dumnezeu prin iudeii din diaspora, Sfintii Apostoli l-au trimis pe Barnaba la Antiohia sa sporeasca lucrul evanghelic. De aici, Barnaba a mers la Tars, de unde a adus pe Saul, convertit intre timp la crestinism, si au lucrat impreuna la Antiohia un an intreg <<invatand mult popor>> (Fapte 11, 26).
Barnaba, impreuna cu varul sau, Ioan Marcu, au insotit pe Apostolul Pavel in prima sa calatorie misionara, dintre anii 45-48, mai intai in insula Cipru, apoi la Perga Pamfiliei, de unde Marcu s-a intors la Ierusalim (Fapte 13, 13). Barnaba l-a insotit mai departe pe Sfantul Pavel in calatoria sa in provinciile Pamfilia, Pisidia si Licaonia, apoi s-au intors la Antiohia (Fapte cap. 14).
Ivindu-se la Antiohia disputa despre valabilitatea Legii mozaice, intre crestinii proveniti dintre iudei si cei dintre neamuri, Pavel, Barnaba, Tit si altii au fost trimisi ca delegati ai Bisericii din Antiohia spre a cere sfatul Apostolilor. Adunarea sau Sinodul Apostolilor din anul 50 a hotarat ca nu trebuie sa-si impuna Legea mozaica si crestinilor dintre pagini si a trimis la Antiohia pe Pavel, Barnaba si Sila, sa le anunte hotararea lor (Fapte 15, 1-35), fapt care a bucurat pe crestinii din Antiohia.
In anul 51, Barnaba, insotit de Ioan Marcu, merge din nou in insula Cipru (Fapte 15, 36).
Dupa traditie, Barnaba a mers mai tarziu in Italia de nord, unde a intemeiat Biserica din Mediolanum (Milan).
Ioan Marcu, varul lui Barnaba, a fost colaboratorul apropiat al Sfintilor Apostoli Pavel si Petru. El traia la Ierusalim, unde mama sa, Maria, avea o casa in care a fost adapostit si Sfantul Petru in noaptea cand a avut loc eliberarea sa minunata din inchisoare in anul 44, in urma uciderii Apostolului Iacob cel Batran, din porunca regelui Irod Agripa (Fapte 12, 12). Mai tarziu, Marcu a insotit pe Sfantul Apostol Petru, dupa a carui predica a scris Evanghelia sa. In Epistola I Petru, se spune ca Marcu se afla impreuna cu Petru in Babilon (I Petru 5, 13).
Pe la anul 63, Ioan Marcu se afla impreuna cu Apostolul Pavel la Roma (Col. 4, 10; Filimon 1, 24). Dupa o traditie de mai tarziu, Sfantul Marcu a mers in Egipt, unde a infiintat Biserica din Alexandria. Din dorinta de a da o origine mai aleasa Bisericii lor, Venetia si Aquileea l-au revendicat ca intemeitor al comunitatilor crestine din aceste orase, fapt pe care istoria nu-l poate confirma.
Printre alti colaboratori ai Sfantului Apostol Pavel, mai insemnati sunt: medicul Luca, autorul Evangheliei a treia si al Faptelor Apostolilor, Sila sau Silvan, Timotei si Tit si cateva femei mai devotate, care au adus misiunii crestine pretioase servicii.
Doctorul Luca, Evanghelistul, originar din Troa (Fapte 16, 8 si 10), a fost un insotitor nedespartit al Sfantului Apostol Pavel, incepand din a doua calatorie misionara (51-54), pana la sfarsitul primei captivitati a acestuia la Roma, in anul 63. Luca se afla in acest timp la Roma, impreuna cu Sfantul Apostol Pavel, cum aflam din Epistola catre Coloseni carora Apostolul neamurilor le scrie: <<Va imbratiseaza Luca, doctorul cel iubit>> (Col. 4, 14).
Dupa moartea Sfantului Apostol Pavel, Sfantul Luca a facut misiune crestina in Italia, Dalmatia, Macedonia si mai ales Ahaia, unde traditia crestina spune ca s-ar fi savarsit din viata la o varsta memorabila. Mai tarziu, osemintele sale au fost transportate in anul 357 la Constantinopol, din ordinul imparatului Constantiu (337-361), si asezate in biserica Sfintilor Apostoli, necropola a imparatilor bizantini.
Despre Sila sau Silvan, care era prorooc, stim ca a jucat un rol, impreuna cu Pavel si Barnaba, la incetarea disputei despre valabilitatea Legii mozaice, ivita in Biserica din Antiohia (Fapte 15, 27-34). Dupa aceea a insotit pe Sfantul Apostol Pavel intre anii 51-54, in a doua sa calatorie misionara, fiind de mare folos propoveduirii crestine printre neamuri (Fapte 15, 40-17, 15).
Unul dintre cei mai iubiti discipoli si colaboratori ai Sfantului Apostol Pavel a fost Timotei, fiul unei femei iudee credincioase, numita Eunice, si al unui tata elin. Apostolul nemurilor l-a intalnit pe Timotei la Listra si l-a convertit la crestinism, in a doua calatorie misionara (Fapte 16, 1; II Tim. 1, 5). Dupa convertire, Timotei a insotit pe Sfantul Apostol Pavel, impreuna cu Sila, la Bisericile infiintate mai inainte, intre 45-48, in provinciile Asiei Mici, apoi, mergand prin Galatia, Frigia si Misia, unde au infiintat noi Biserici, au trecut in Macedonia si Grecia, unde au infiintat alte Biserici. Apostolul neamurilor si-l asociaza de sase ori in epistolele sale.
Dupa prima captivitate a Sfantului Apostol Pavel la Roma (61-63), Timotei a fost orinduit episcop al Bisericii din Efes, fiind primul ei episcop. Dupa o veche traditie inregistrata de patriarhul Fotie al Constantinopolului (858-866; 877-886), el a murit ca martir in timpul domniei imparatului Domitian (81-96) (Fotie, Bibliotheca, cod. 254).
Un alt apropiat colaborator al Sfantului Apostol Pavel a fost Tit, de origine greceasca, caruia Apostolul neamurilor i-a trimis o epistola. Impreuna cu Sfantul Apostol Pavel si Barnaba, el a jucat un rol la rezolvarea disputei despre valabilitatea Legii mozaice, ivite in Biserica Antiohiei (Fapte 15, 11-35; Gal. 2, 1-3). De la Sfantul Apostol Pavel stim ca Tit a facut misiune crestina in Dalmatia (II Tes. 4, 10). Sfantul Apostol Pavel l-a lasat pe Tit episcop in Creta, cu misiunea de a aseza preoti prin cetati (Tit 1, 5).
Un rol insemnat in raspandirea crestinismului printre neamuri l-au avut sotii Acvila si Priscilla, pe care Sfantul Apostol Pavel i-a gasit la Corint in 56-58, in timpul cele de a doua calatorii misionare (Fapte 18, 2; Rom. 16, 3; I Cor. 16, 19). Ei au venit la Corint de la Roma in anul 49, in vremea poruncii imparatului Claudiu (41-54), care a hotarat ca Iudeii sa paraseasca Roma, fiindca se certau intre ei din pricina numelui lui Hristos (Suetoniu, Vita Claudii, 25, 4).
Dintre femeile mai devotate care au adus insemnate servicii raspandirii crestinismului, Sfantul Apostol Pavel aminteste indeosebi pe Febe, diaconita Bisericii din Chenhrea, pe care o recomanda romanilor ca sa fie bine primita, << cu vrednicia cuvenita sfintilor (crestinilor), si sa-i fie de ajutor la orice ar avea nevoie... caci ea a ajutat pe multi si pe mine insumi>> (Rom. 16, 1-2).
Activitatea Sfantului Apostol Petru
Sfantul Apostol Petru era cel mai in varsta dintre Sfintii Apostoli. Activitatea lui misionara incepe din ziua Cincizecimii, cand Duhul Sfant s-a pogorat asupra Sfintilor Apostoli. In aceasta zi, el a tinut in fata iudeilor si a prozelitilor adunati in numar mare la sarbatoarea Cincizecimii o importanta cuvantare, scotand in relief scopul misiunii dumnezeiesti a lui Isus Hristos in lume (Fapte 2, 1-36).
De la sarbatoarea Cincizecimii pana la anul 50, activitatea Sfantului Petru s-a desfasurat la Ierusalim, in Iudeea, Samaria si Galileea (Fapte 9, 31).
Mergand intr-una din zile la templu pentru rugaciune, impreuna cu Ioan, Petru a vindecat in mod minunat un olog din nastere la Poarta Frumoasa dinaintea intrarii la templu, fapt care a umplut de uimire tot poporul (Fapte 3,1-10).
Apostolii, fiind arestati de iudei, sunt dusi in fata Sinedriului. Fiind intrebati in numele cui predica, Petru a raspuns cu curaj ca ei vorbesc in numele lui Iisus Hristos, intrucat << in nimeni altul nu este mantuirea, caci nu este sub cer un alt nume, dat intre oameni, in care trebuie sa ne mantuim noi>> (Fapte 4, 12). La sfatul inteleptului rabin Gamaliel, ei au fost eliberati, membrii Sinedriului poruncindu-le sa nu mai invete in numele lui Iisus.
Dupa uciderea cu pietre a arhidiaconului Stefan, credinciosii Bisericii din Ierusalim s-au imprastiat prin tinuturile Iudeii si Samariei, predicand pe Hristos. Sporind numarul crestinilor in Samaria, Apostolii au trimis acolo pe Petru si Ioan sa puna mainile pe cei botezati de diaconul Filip si sa primeasca Duhul Sfant. Sfantul Petru a combatut aici pe ereticul Simon Magul, care voia sa cumpere Puterea Duhului Sfant pe bani (Fapte 8, 14-24).
Sfantul Apostol Petru a predicat si in cetatile Lida, Iope si Cezarea Palestinei, capitala politica a tarii. In Lida, a vindecat pe paraliticul Enea, care de opt ani zacea in pat, iar in Iope pe fecioara Tavita, care se talmaceste Caprioara (Fapte 9, 32-37). La Cezareea, a botezat, cum stim, pe sutasul Corneliu, cu toata casa lui (Fapte, cap. 10).
Pana la uciderea Apostolului Iacob cel Mare in anul 44, din porunca regelui Irod Agripa I (41-44), Sfantul Petru a ramas in Ierusalim. Vazand ca uciderea lui Iacob cel Mare este pe placul iudeilor, Irod Agripa a arestat si pe Sfantul Petru la sarbatoarea Azimilor, si l-a dus la inchisoare, cu gandul de a-l ucide. Scapand in mod minunat din inchisoare, Sfantul Petru a mers noaptea la casa Mariei, mama lui Ioan Marcu, <<unde erau multi si se rugau>> (Fapte 12, 12). Nu stim unde s-a dus apoi, caci <<iesind de aici, s-a dus in alt loc>> (Fapte 12, 17). Dupa toata probabilitatea, el a ramas in Ierusalim, unde il intalnim cu prilejul intrunirii Sinodului apostolic din anul 50, cind el tine o importanta cuvintare. La indemnul sau, Sfintii Apostoli au hotarit sa nu impuna respectarea legii mozaice crestinilor proveniti dintre neamuri si le-au scris acestora la Antiohia prin Pavel, Barnaba, Iuda si Sila, sa se fereasca de jertfele idolesti, de desfranare, de animalele sugrumate si de sange (Fapte 15, 1-21).
La putin timp dupa Sinodul apostolic, Sfantul Apostol Petru a predicat la Antiohia. Pentru a nu supara pe iudaizanti, el s-a ferit de a mai manca la mesele crestinilor proveniti dintre pagani, fapt pentru care a fost mustrat inaintea tuturor de Apostolul Pavel (Gal. 2, 11-14).
Avand in vedere ca Sfantul Apostol Petru a scris Prima sa Epistola comunitatilor din Pont, Galatia, Capadocia, Asia si Bitinia, se crede ca el a predicat si in aceste provincii. Stirea aceasta este confirmata de istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea († 340), dupa relatarile mai vechi cu un secol ale lui Origen († 254), care se exprima astfel: <<Cand Sfintii Apostoli si ucenici ai Mantuitorului nostru s-au imprastiat peste tot pamantul locuit..., Petru a predicat evreilor din imprastiere in Pont, Galatia, Bitinia, Capadocia si Asia, pentru ca, la sfarsit, ajungand la Roma, sa fie rastignit cu capul in jos, cum el singur a dorit sa patimeasca>> (Eusebiu, I st. bis., III, 1).
Din Epistola I Petru, reiese ca el a predicat si in Babilon (I Petru 5, 13).
Dupa aceeasi traditie, consemnata de Origen si citata de Eusebiu, se crede ca Apostolul Petru a predicat si in Macedonia.
Din Epistola I-a catre Corinteni, aflam ca credinciosii din Corint se numeau unii ai lui Pavel, altii ai lui Apollo, iar altii ai lui Chifa (Petru) (I Cor., 1, 12-13), ceea ce ne lasa sa intelegem ca Sfantul Petru a stat un timp si in Corint, cum afirma Sfantul Clement Romanul (88-97) in I-a sa Epistola catre Corinteni, scrisa in anul 95.
Spre sfarsitul vietii, Sfantul Petru a ajuns si in Roma. In timpul persecutiei imparatului Nero (54-68) din anul 64, care a acuzat pe crestini de incendiul Romei, Sfantul Petru a fost inchis, dar a scapat. Catre sfarsitul domniei lui Nero, in anul 66, Sfantul Petru este inchis pentru a doua oara in inchisoarea mamertina, la picioarele Capitoliului. Fiind condamnat de autoritatile romane la moarte prin rastignire pe cruce, el a cerut sa fie rastignit <<cu capul in jos spre pamant si cu picioarele in sus>>, socotind ca este nevrednic a fi rastignit ca Domnul nostru Iisus Hristos. El a fost rastignit intre doua borne din Circul lui Nero in anul 67 si a fost ingropat la Roma, in Vatican, langa Calea triumfala, bucurandu-se de cinstirea intregii lumi crestine (Fer. Ieronim, De viris illustribus, I). In acelasi an a fost ucis la Roma Sfantul Apostol Pavel. Unii istorici sustin ca intre moartea martirica a celor doi Apostoli, este o diferenta de un an, Sfantul Petru fiind rastignit in anul 66. Sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel se savarseste in fiecare an la 29 iunie.
Pr. Prof. Dr. Ioan Ramureanu,
"Istoria bisericeasca Universala", Bucuresti, 1992, pag. 23-36.
INCEPUTURILE COMUNITATII CRESTINE
In Noul Testament nu se gaseste expus un plan de a constitui crestinismul ca o "societate crestina", paralela sau suprapusa statului, nici ca un sistem filosofic sau religios particular. Comunitatea crestina apare ca "ekklesia tou Theou", adunarea celor chemati de Dumnezeu, uniti prin aceeasi credinta, iubire si nadejde, in care si prin care Dumnezeu cel viu patrunde in viata reala a oamenilor pentru a-i stramuta intr-o alta ordine de existenta. Biserica isi are originea in initiativa si chemarea lui Dumnezeu si nu se inventeaza, nu se creeaza ca o asociatie publica voluntara. Desigur, aceasta implica o structura, liturgica si sacramentala, care este data in faptele lui Dumnezeu in istorie, incepind cu intruparea, moartea si invierea Fiului Sau si culminind cu trimiterea Duhului Sau cel Sfint in lume la Cincizecime. De aceea, de la inceput, nu orice adunare de credinciosi sau intrunire culturala se numea biserica. Astfel, comunitatea crestina apare in istorie ca avind o identitate unica, zidita dupa modelul pe care Iisus Hristos insusi l-a instituit. Aceasta este marea surpriza istorica pe care a creat-o "acest neam omenesc", care duce un nou mod de viata, necunoscut inainte, de care aminteste Epistola catre Diognet (cca 124). Dar tocmai aceasta amprenta specifica a creat dificultati pentru acomodarea crestinismului in situatii culturale, sociale si politice diferite de-a lungul istoriei.
Biserica postapostolica si patristica a trebuit totusi sa gaseasca un cadru de existenta in launtrul imperiului roman, care, la rindul sau, nu putea sa nu recunoasca realitatea si importanta istorica a religiei crestine. Asezarea crestinismului in acest mediu n-a fost usoara, deoarece presupunea o dubla confruntare: cu politeismul religios si filozofia vremii, inclusiv iudaismul, si cu institutiile si structurile politice care mentineau imperiul. In ce priveste atitudinea fata de cultura grecoromana, se cunosc mai multe tendinte apologetice: una militanta radicala adoptata de cei dintii apologeti, care pun raportul dintre crestinism si paginism in termeni de discontinuitate totala (Atenagora); alta defensiva, dar deschisa fata de valorile culturii filosofice antice (Teofil al Antiohiei, sfintii Justin si Vasile al Cezareii), iar alta care incearca sa formuleze crestinismul in termeni de "filosofie crestina " (Clement Alexandrinul, in "Stromate", Origen (184-254), in "Contra Celsum").
Cu cit crestinismul patrundea, in lumea intelectuala, cu atit problemle: care sint presupozitiile filosofice ale credintei crestine ; cum se comunica Evanghelia prin limbajul, ideile si literatura epocii -conduceau la necesitatea unui misionarism cultural. Teologia patristica arata foarte clar ca a existat o asimilare critica a limbajului si notiunilor filosofice (mai ales din platonism si neoplatonism), aceasta, dupa ce au fost supuse unui discernamint sever insesi bazele metafizice ale sistemelor filosofice antice. In acest proces, crestinismul este preocupat cu filosofiile nu atit ca erori metafizice, ci mai degraba ca erori epistemologice, deoarece credinta insemna iluminare, cunoastere prin revelatie. De asernenea, dat fiind ca foarte multi filozofi greci si romani au fost atrasi la credinta crestina (Justin, Pantem si altii), filozofia isi reconsidera pozitiile proprii fata de religia crestina (de pilda, Iulian Apostatul in "Contra Gallilaeos").
Cu toate ca Biserica nu si-a pus problema convertirii imperiului roman, si nici transformarea acestuia intr-un "corpus christianorum", totusi imparatii romani sprijina paginismul si nu ezita sa ia masuri pentru a impiedica dezvoltarea crestinismului. La inceput, nu exista o politica de persecutie a crestinilor ; dar, cu imparatii Domitian (81-96) si Traian (98-117), apoi cu Deciu (250-251) si Valerian (257-260), si terminind cu Diocletian (284-305), situatia se agraveaza, desi loialitatea crestinilor fata de autoritatile civile ramine exemplara. Pusi in incurcatura de rezistenta pina la sacrificiu a crestinilor , (dupa expresia lui Tertulian "singele martirilor este saminta crestinismului "), imparatii schimba edictele de persecutie in edicte de toleranta.
Persecutiile sistematice care urmareau 1ichidarea definitiva a crestinismului (marea persecutie a lui Diocletian in 303) inceteaza deja sub Galeriu. Dupa intilnirea sa cu Licinius, la Milan (313), imparatul Constantin, care ramine toata viata " pontifex maximus", adopta o legislatie favorabila crestinismului (libertatea cultului public, Duminica este recunoscuta ca zi de repaus, Biserica obtine dreptul de a avea proprietati si de a primi donatii etc.), punind apoi bazele unui irnperiu "crestin". Pentru care cladeste "a doua Roma", Constantinopolul - cetatea lui Constantin, pe care o investeste cu o autoritate politica si bisericeasca universala, "ecumenica". Datorita lui Constantin si apoi lui Teodosie I dupa 381, imperiul roman nu numai ca s-a mutat in Orient, dar si-a schimbat fundamental structura si caracterul sau. Crestinismul este recunoscut ca religie oficiala a imperiului, Biserica fiind inclusa in structura politica a statului, bucurindu-se de protectia acestuia;" La rindul ei, Biserica declara pe Constantin "egal cu apostolii", iar numele imparatului apare pe listele de pomenire ale Bisericii.
In aceste conditii si in aceasta perioada (sec. IV-VIII) s-a precizat si raportul dintre Biserica si stat, care poate fi definit ca un raport de "simfonie", in sensul ca o institutie nu se poate concepe fara cealalta, ele existind ca doua entitati complementare, imposibil de separat. Este teoria imparatului Justinian (518-656), bazata pe recunoastetea "diarhiei", a dublei autoritati -cea a imparatului si cea a patriarhului.
In virtutea acestei "simfonii", imparatul, care trebuia sa profeseze crezul ortodox, accepta sa primeasca coroana din miinile patriarhului Constantinopolului, in cadrul unei ceremonii religioase din biserica Sfinta Sofia. Desigur, el nu era incoronat ca sef al Bisericii, iar patriarhul nu putea sa incoroneze un imparat eretic, marturisirea ortodoxa fiind obligatorie pentru a detine oficiul imperial. Pe de alta parte, in virtutea aceleiasi "simfonii", imparatii bizantini au convocat sinoadele ecumenice si au promulgat "edicte de credinta" impotriva ereziilor care constituiau un pericol nu numai pentru ortodoxia credintei, ci si pentru unitatea imperiului. Astfel se explica "Henoticon"-ul imparatului Zenon (474-491), un edict de unire, publicat in 482 cu intentia de a reconcilia pe ortodocsi, cu monofizitii separati dupa sinodul ecumenic de la Calcedon (451) si "Ektesis", promulgat de imparatul Heraclius in 638, in care propune monotelismul ca doctrina de reconciliere. Ambele tentative au esuat, doctrinele propuse fiind respinse si de o parte si de alta.
In acest cadru, in care administratia si organizarea bisericeasca coincid cu structura civila a statului, nu exista o contradictie de baza intre canoanele bisericesti si legile imperiale. Imparatii bizantini promulga legi care privesc probleme bisericesti, dupa cum Biserica adopta canoane care afecteaza viata civila (de pilda, codul lui Justinian).
Desigur, aceasta "simfonie" nu poate fi descrisa decit intr-un sens general si ea nu poate fi considerata un sistem social crestin ideal, deoarece ea a avut o evolutie inegala si plina de tensiuni. Ea a fost mai degraba o "polaritate instabila si dinamica". Mai mult, in unele epoci, Biserica a avut chiar da suferit din cauza aliantei sale cu statul bizantin. De pilda, in disputa iconoclastica din secolele VIII-IX, imparatii bizantini au pretins sa exercite o autoritate doctrinara. Dupa cum se stie, impotriva imparatilor iconoclasti calugarii au purtat o lupta apriga. "Simfonia" ramine totusi o caracteristica fundamentala a traditiei canonice din aceasta perioada, de aceea Ortodoxia nu a acceptat nici "cezaro-papismul" medieval din Biserica apuseana, nici teoria "separarii", care s-a impus in epoca moderna dupa revolutia burgheza. Este adevarat ca majoritatea ortodocsilor traiesc astazi in tari in care se practica principiul separarii dintre Biserica si Stat. Cu toate acestea, nici "simfonia" constantiniana, nici "separarea" postconstantiniana n-au distrus caracterul popular al crestinismului ortodox. In ce priveste relatia Bisericii cu poporul (laos), indiferent de formele de stat ale societatii, Ortodoxia a ramas fidela unui "establishment", care are la baza principiul simfoniei.
"Crestinii nu se deosebesc de restul oamenilor nici prin patrie, nici prin limba, nici prin obiceiuri. Crestinii nu locuiesc separat in orasele lor proprii, nu vorbesc vreo limba diferita, nici nu practica un mod de viata straniu. Invatatura pe care o au nu este o descoperire a mintii si cugetarii omenesti, nici nu adera, ca unii, la vreo invatatura omeneasca. Ei isi petrec viata in orice oras, grec sau strain, dupa cum fiecaruia i-a fost harazit de soarta, urmind obiceiul local firesc in ce priveste portul, hrana si alte stari. Totusi starea lor arata citeva trasaturi minunate si chiar surprinzatoare. Desi locuiesc acasa, in tarile in care s-au nascut, ei se comporta ca niste straini. Participa la toate ca cetateni, dar ei rabda pe toti si pe toate ca straini... Ca toti oamenii ei se casatoresc si nasc copii, dar nu leapada pe cei nascuti. Orice crestin este liber sa se impartaseasca la masa altuia, dar niciodata nu are pat comun. Cu toate ca vietuiesc in trup, ei nu traiesc dupa trup. Traiesc pe pamint, dar cetatenia lor este cereasca. Ei asculta legile hotarite, dar in viata lor particulara ei sint mai presus de legi. Iubesc pe toti oamenii, dar sint persecutati de toti. Ei sint neintelesi si condamnati, iar suferind moartea ei sint treziti la viata. Sint saraci, dar imbogatesc pe altii, sint lipsiti de toate, totusi au toate din prisos. Sint dezonorati, totusi sint slaviti prin injosirea lor ; huliti, dar rascumparati. Ei rasplatesc calomnia cu binecuvintarea, insulta cu delicatetea. Pentru binele pe care il fac sint pedepsiti ca niste rai, iar cind sint osinditi, se bucura ca unii care ar da viata. Sint pedepsiti de iudei ca niste eretici si persecutati de elini, cu toate ca cei ce le fac rau nu pot explica pricina ostilitatii lor." (Fragment din Epistola catre Diognet)
Pr. Prof. Dr. Ion Bria,
"Dictionar de Teologie Ortodoxa", EIBMBOR, 1981, pag. 115-118.
Persecutiile religioase din primele patru secole
1. Cauzele generale ale persecutiilor
Propovaduirea crestina a intampinat de la inceput unele piedici si greutati, atat din partea iudeilor, cat si din partea paganilor.
Persecutiile propriu-zise, cele indurate de crestini din partea autoritatilor romane si ale multimii pagane, au fost mult mai grele, de lunga durata si au pus Biserica in grea cumpana. Ele au inceput in anul 64, sub imparatul Nero (54-68) si au durat pana la anul 313, cand imparatul Constantin cel Mare (306-337) a publicat edictul de toleranta religioasa, de la Milan. Persecutiile n-au fost continue, dar au durat mai mult de jumatate din timpul aratat.
Cauzele persecutiilor au fost de mai multe feluri:
a. Cauze religioase. Intre crestinism si religia greco-romana era o mare deosebire. Crestinismul era o religie noua, monoteista, spirituala, morala, in timp ce paganismul era o religie veche, politeista, idolatra si decazuta. Paganii nu aveau o intelegere pentru religie spirituala, fara temple, fara zei si jertfe, fara reprezentarile zeilor prin statui, in care oamenii de rand credeau ca locuieste puterea lor- numen. Credinta crestina era socotita de pagani o apostasie de la religia si traditia stramosilor- mos majorum , dispretul zeilor, ateism si nelegiuire. Orice calamitate abatuta asupra Imperiului roman, navalirea altor popoare, cutremure, furtuna, vreme rea, inundatii, seceta, foamete, epidemii, toate erau atribuite crestinilor, fiindca au parasit cultul zeilor, iar zeii maniosi trimit aceste nenorociri asupra oamenilor.
b. Cauze politice. Stransa legatura dintre religie, stat si viata publica scotea si mai mult in evidenta contrastul dintre crestinism si paganism. Politeismul era in adevar amestecat in toate manifestarile vietii publice si de stat. Ideea paganilor, ca Imperiul roman este ajutat si protejat de zei si ca lor li se datoreste cresterea si puterea lui si ca, pe de alta parte, nenorocirile care se abat asupra lui vin din cauza crestinilor, care, prin atitudinea lor, jignesc si supara pe zei, au contribuit ca paganii sa vada in crestini dusmanii statului.
Cultul imparatului si al zeitei Roma , care constituia de fapt o manifestare de lealitate politica fata de puterea Romei si a imparatului, de la care crestinii se sustrageau, caci ei adorau pe Dumnezeul cel adevarat, Creatorul cerului si al pamantului, a constituit una din cauzele principale ale persecutiilor. Refuzul crestinilor de a adora pe imparat ca zeu era socotit ca act de impietate ( sacrilegium - 
) si ofensa adusa majestatii imperiale- crimen lesae religionis et divinitatis (Tertulian, Apologeticum , XXVII, 1).
c. Cauze moral-sociale. Prejudecatile si ura paganilor se manifestau si in aprecierile lor asupra vietii morale a crestinilor. Neintelegand Taina Sfintei Impartasanii, in care painea si vinul sunt prefacute, prin Sfantul Duh, in Trupul si Sangele lui Iisus Hristos, crestinii erau acuzati ca ucid copiii la cultul lor si se hranesc cu sangele si carnea acestora ( 
= ospete thyestice). Neintelegand rostul si sensul agapei crestine, crestinii erau socotiti imorali, fiind acuzati ca la ospetele comune se dedau la desfrau si comit chiar incesturi, ca Oedip, regele Tebei.
Cei de sus, aristocratii, vedeau in crestini elemente vulgare si-i dispretuiau, pentru ca ei se recrutau mai mult din clasele modeste. Crestinismul era socotit o religie de sclavi, de ignoranti, de oameni inferiori. Prin abtinerea lor de la anumite meserii si functiuni, legate de cultul zeilor, prin refuzul unora de a servi in armata, crestinii erau socotiti de pagani inutilii societatii, nefolositori in afaceri - infructuosi negotiis (Tertulian, Apologeticum , XLII, 1).
2. Persecutiile contra crestinilor
Persecutiile indurate de crestini din partea paganilor au fost multe si grele. Numarul lor este socotit de obicei dupa imparatii romani persecutori. Lactantiu socoteste sase, Supliciu Sever, noua, Fericitul Augustin si Paul Orosiu, zece, dar ele au fost mai multe.
De la Traian (98-117) pana la Deciu (249-251), crestinii au fost urmariti si persecutati pe baza unei dispozitii oficiale, provizorii si marginite, numita rescript , care se aplica intr-o cetate sau regiune.
De la Deciu pana la sfarsitul domniei lui Diocletian (285-305), crestinii au fost persecutati pe baza unei dispozitii generale data de imparat, numita edict , valabila in tot Imperiul, ceea ce a dus la persecutia generala a crestinilor. In genere, la crestini nu se cautau si nu se condamnau anumite crime prevazute si pedepsite de legile in vigoare, ci doar calitatea si numele lor de crestini - 
, pentru nume, spune Sf. Iustin Martirul, Apologia I-a, 4. Interesa, deci, nu crima sau vina, ci numele insusi: nomen ipsum, nomen cristianum, " confessio nominis, non examinatio criminis damnatur " = "marturisirea numelui, nu examinarea vinei se condamna" (Tertulian, Apologeticum II, 3, 11; Scorpiace, IX-X).
1. Primul imparat persecutor e socotit Nero (54-68). Predecesorul sau, Claudiu (41-54), a luat o masura contra iudeilor, in anul 49, alungandu-i din Roma, pentru ca se certau intre ei pentru persoana lui Hristos (Suetoniu, Vita Claudii , 25, 4). Masura a atins indirect si pe crestini.
Prima persecutie sangeroasa a fost in anul 64, sub Nero care a invinuit pe nedrept pe crestini de incendiul Romei, din 19 iulie 64, ca sa scape de furia multimii. Persecutia a fost de o cruzime inspaimantatoare. Istoricul Tacit spune ca a suferit o multime imensa de crestini - ingens multitudo (Annales , XV, 44).
Dupa traditia crestina, au murit la Roma, ca martiri, Sfintii Apostoli Petru si Pavel, dupa toata probabilitatea, in anul 67.
Unii scriitori crestini cred ca Nero a dat un decret prin care interzicea crestinismul, concretizat in formula: " non licet esse vos " - " nu e permis sa existati voi ", numit "Institutum Neronianum" (Tertulian, Apologeticum , II, 4).
2. Sub imparatul Domitian (81-96), persecutia incepe iarasi. Una din cauzele persecutiei a fost refuzul crestinilor de a plati "fiscus judaicus", adica impozitul perceput de la iudei, dupa daramarea templului din Ierusalim, in anul 70, crestinii declarand ca ei nu sunt evrei.
Au pierit in aceasta persecutie, in anul 95, persoane nobile, intre ele si unele rude ale imparatului, ca varul sau, Flavius Clemens si sotia acestuia, Flavia Domitilla , precum si fostul consul Acilius Glabrio .
Dupa traditie, a suferit si Sfantul Evanghelist Ioan , fiind exilat in anul 96, in insula Patmos, unde a scris Apocalipsa. Stirea ca a fost adus la Roma si aruncat intr-un vas cu ulei fierbinte, din care a scapat nevatamat, nu e verosimila.
3. Imparatul Traian (98-117) da contra crestinilor cel dintai rescript care se pastreaza. In timpul sau, guvernatorul Bitiniei, Pliniu cel Tanar , trimite imparatului, intre 111-112, o scrisoare prin care-i cere sfatul cum sa procedeze fata de crestinii din provincia sa, care erau numerosi.
In scrisoarea sa de raspuns, cu caracter de rescript , Traian stabileste: crestinii sa nu fie cautati din oficiu; daca sunt denuntati si dovediti ca crestini, sa fie pedepsiti; sa lase liberi pe cei ce apostasiaza de la Hristos; sa respinga denunturile anonime, ca ceva nedemn pentru secolul lui ( nec nostri saeculi est) .
Rescriptul lui Traian are o importanta considerabila, caci el va servi ca norma in urmarirea si pedepsirea crestinilor pana la Deciu (249-251).
In timpul lui Traian au suferit ca martiri: episcopul Ignatiu al Antiohiei , care a fost adus legat in lanturi la Roma si aruncat la fiare pe la 107-108, in timpul jocurilor organizate in circul Colossaeum de Traian, in urma victoriei sale asupra dacilor, din anul 105-106; episcopul Simeon al Ierusalimului († 107), in varsta de 120 ani.
4. In timpul imparatului Antonin Piosul (Antoninus Pius, 138-161), a izbucnit o persecutie la Smirna, in provincia Asia Proconsulara, in care au murit 11 crestini. Cel mai cunoscut dintre ei este batranul episcop al Smirnei, Sfantul Policarp (23 febr. 155), care a fost ars pe rug si strapuns cu un pumnal in circul din Smirna, in anul 155.
5. Marcu Aureliu (161-180), desi era un imparat cult, filosof stoic, cu predilectie pentru justitie si invatamant, ura crestinismul din ratiuni de stat. Sub el a suferit pentru Hristos, la Roma, tanara fecioara de neam nobil Cecilia .
Tot la Roma, a suferit martiriul in anul 165 apologetul si filosoful crestin Sfantul Iustin Martirul , denuntat de rivalul sau pagan, Crescens, si condamnat la moarte prin decapitare, impreuna cu alti sase crestini.
Foarte grea a fost persecutia in Galia, in orasele Lugdunum (Lyon) si Vienna, pe valea Ronului, unde au suferit martiriul pentru Hristos, in anul 177, 48 de martiri. Dintre acestia, amintim pe episcopul Potin al Lyonului, de 90 de ani; doi frati, Ponticus si sora sa Blandiana , copilandri, diaconul Sanctus , medicul Alexandru , Vettius Epagathus , galo-roman de origine nobila, Maturos, Attalus, Vivliada , care au uimit pe pagani prin rabdarea si curajul lor. Trupurile lor au fost arse, iar cenusa a fost aruncata in apele Ronului (Eusebiu Ist. Bis ., V, 1-2; Pr. Prof. I. Ramureanu, Actele martirice , Bucuresti, 1982, p. 53-72).
6. Sub imparatul Comod (180-192), fiul lui Marcu Aureliu, au suferit moarte martirica la Cartagina, in Africa, in 17 iulie 180, " grupul martirilor scilitani ", 12 la numar, numiti asa dupa cetatea Scilli sau Scillium, din Numidia proconsulara, de unde erau originari. Actul lor martiric este primul document crestin in limba latina (Pr. Prof. I. Ramureanu, op. cit ., p. 80-85). Alti martiri au cazut in Asia Proconsulara, Frigia si Siria.
Cel mai insemnat martir in timpul lui Comod este un roman cult, de origine nobila, senator roman, Apollonius , care a fost judecat si condamnat la moarte de prefectul pretoriului, Perennis, fiind decapitat la 21 aprilie 184 (Pr. Prof. I. Ramureanu, op. cit ., p. 88-89).
Dupa Comod, Biserica a avut cativa ani de pace.
3. Persecutiile de la imparatul Septimiu Sever pana la Diocletian
7. La inceputul domniei lui Septimiu Sever (193-211), persecutia a izbucnit cu violenta in Africa. Pe la 201-202, el a interzis propaganda crestina. In urma acestei masuri, au suferit multi crestini. La Alexandria, au suferit martiriul in 202, Leonida , tatal lui Origen si alti crestini; tanara Potamiana , o alta tanara Herais si soldatul Basilide .
In Africa, au suferit martiriul la Cartagina, la 7 martie 203, un grup de sase crestini, in frunte cu o nobila romana, de 22 de ani , Perpetua , si cu Felicitas , din serviciul ei. Actul lor martiric este unul din cele mai interesante si frumoase din literatura crestina (Pr. Prof. I. Ramureanu, op. cit ., p. 104-125).
In Galia a suferit martiriul in 202, Sfantul Irineu , episcopul Lugdunului (Lyon).
8. Maximin Tracul (235-238) a poruncit inca de la inceputul domniei uciderea " conducatorilor Bisericii, vinovati de invatatura cea dupa Evanghelie ". Masura s-a extins si la preoti si diaconi . (Eusebiu , Ist. bis ., VI, 28). Au suferit cei doi episcopi rivali de la Roma, Pontian (230-235) si Ipolit († 235); la Alexandria au suferit inchisoare preotul Protoctist si diaconul Ambrozie , prieteni ai lui Origen.
9. Deciu (numit si Thaianus Decius; 249-251) este cel dintai imparat roman care publica un edict general contra crestinismului, avand aplicare in tot Imperiul, cu intentia de a desfiinta crestinismul. Toti crestinii, de orice stare si varsta, si chiar cei banuiti ca sunt crestini, erau obligati sa se prezinte inaintea unei comisii de stat si sa faca acte de adeziune la paganism.
Pe langa martiri, edictul a provocat numeroase apostasii. Un episcop, Evdemon al Smirnei, a apostasiat cu un numar insemnat de crestini.
Martirii si marturisitorii au fost numerosi. Mai insemnati sunt: episcopul Fabian al Romei (236-250), Alexandru al Ierusalimului (213-251), Vavila al Antiohiei (244-250), Saturnin al Tolosei (Toulouse), in Galia, preotul Pioniu , martirizat la 12 martie 250, la Smirna, si multi altii. (Pentru Pioniu, vezi Pr. Prof. I. Ramureanu, op. cit ., p. 133-154).
La 13 octombrie 250, au suferit martiriul la Smirna: Carp , Papil , Agatonica si Agatodor (Pr. Prof. I. Ramureanu, op. cit ., p. 162-169). Origen , renumitul conducator al scolii din Alexandria, a suferit chinuri grele, din cauza carora a murit la Tyr, in 254.
Alti crestini si episcopi au reusit sa se refugieze, ajutati de crestini, ca: Ciprian al Cartaginei, Dionisie al Alexandriei, Grigorie Taumaturgul al Neocezareei.
Dupa incetarea persecutiei, o grea problema pentru Biserica au fost apostatii (lapsi, 
= cei cazuti de la credinta). Tinand seama de gravitatea actului de apostasie, au fost patru categorii de cazuti: sacrificati , adica cei ce au adus sacrificii zeilor; thurificati , cei ce au adus sacrificiu numai arderea de tamaie; libellatici , cei ce au obtinut pe bani un certificat (libellus) din partea autoritatilor ca au sacrificat, fara sa fi adus jertfe; acta facientes , cei ce au declarat la interogatoriu ca nu sunt crestini. Reprimirea lor in Biserica se facea, dupa un anumit stadiu de penitenta, prin recomandarea episcopilor si a confesorilor , adica a celor ce au marturisit credinta in timpul persecutiei.
10. Imparatul Valerian (253-260), prin edictul din august 257, deschide un razboi neindurat contra Bisericii. Crestinii erau din nou obligati la sacrificii, mai ales clericii , adunarile interzise sub pedeapsa cu moartea, iar averile confiscate.
Un al doilea edict, publicat in 258, agraveaza masurile celui dintai.
Au murit ca martiri: papa Sixt II al Romei si diaconul Laurentiu , episcopul Ciprian al Cartaginei († 14 septembrie 258), episcopul Fructuosus , cu doi diaconi, Tarragona, in Spania.
La Utica, in Africa, au fost aruncati intr-o groapa cu var nestins 153 de crestini, cunoscuti ca martiri sub denumirea de " massa candida " (Pentru Sf. Ciprian, vezi Pr. Prof. I. Ramureanu, op.cit ., p. 172-180).
Imparatul Aurelian (270-275) a inceput spre sfarsitul domniei o persecutie contra crestinilor, dar aceasta s-a terminat o data cu asasinarea imparatului, la Caenophrurium (= Castrul nou), in apropierea Bizantului, de un grup de ofiteri, unelte oarbe ale unui secretar veros.
11. Sub imparatii Diocletian (284-305), Galeriu (293-305), Maximian Hercule (286-305) si Constantiu Chlor (293-306), Biserica a suferit cea mai grea persecutie. Acesti imparati, in frunte cu Diocletian, au dat contra crestinilor patru edicte de persecutie, trei in 303 si al patrulea in ianuarie-februarie 304, prin care decretau daramarea locasurilor de cult crestine, interzicerea adunarilor crestine, arderea cartilor sfinte si a arhivelor crestine, pedepsirea aspra a clericilor si crestinilor care nu apostaziau de la credinta in Hristos.
In 298, Galeriu a procedat la o "curatire" a soldatilor crestini din armata. La Durostorum (Silistra) au pierit de moarte martirica, in acest timp, veteranul Iuliu si soldatii Hesychius , Nicandru , Marcian , Pasicrate si Valentinian .
Intre 303 si 305, au fost numerosi martiri, mai ales in Rasarit, Italia, Africa, provinciile sud-dunarene, Scythia Minor s.a. Astfel, Antim , episcopul Nicomidiei, a fost decapitat in 303. La Eliopol, in Egipt, a suferit Sfanta Varvara . In Cilicia, au suferit Cosma si Damian , doi medici care practicau medicina din caritate crestina. La Antiohia Pisidiei, a suferit Margareta . In Capadocia a suferit Sfantul Gheorghe si Sfanta Dorothea . La Tesalonic au suferit in martie si aprilie 304 Sfintele Agapi , Irina si Hiona . La 12 august 304, a suferit in orasul Catania din Sicilia diaconul Euplus . La 6 aprilie 304, a suferit martiriul Sfantul Irineu, episcop de Sirmium (Mitrovita), iar la 9 aprilie 304, diaconul sau, Sfantul Dimitrie . La 20 august 304, fecioara Basila ; la 25 octombrie 304, Sfanta Anastasia ; la 26 martie 34, au suferit martiriul la Singidunum (Belgrad), preotul Montanus si sotia sa, Maxima ; la 2 noiembrie 304, a suferit episcopul Victorin de Poetovio (Pettau, in Austria); la 23 februarie 305, a patimit gradinarul Sinerotas ; in 305-306, au suferit martiriul la Fruska Gora, langa Sirmium, Sfintii " Quattuor coronati " - "Cei patru incoronati".
Numerosi au fost martirii in Scythia Minor sau Dacia Pontica (Dobrogea). Astfel, la Halmiris (Salmorus, probabil Cetatea Zaparojenilor, jud.Tulcea), au suferit martiriul pentru Hristos pe la 290 Sfintii Epictet si Astion , sarbatoriti in fiecare an la 8 iulie, in Viata carora se face mentiune despre primul episcop de Tomis (Constanta), Evangelicus (290 - incep. Sec. IV). La Axiopolis (Cernavoda) au suferit Chiril , Chindeas si Tasius (Dasius) († 20 noiembrie 304). Moastele lui Dasius au fost duse la Durostorum (Silistra) si, de aici, la Ancona, in Italia, la inceputul secolului al VI-lea.
La Noviodunum (Isaccea) au suferit martiriul sub Diocletian, intre 303 si 305, sau sub Liciniu (308-323), intre 320-323, Sfintii Zotic, Attalus, Camasis si Filip , ale caror moaste au fost descoperite in cripta de la Niculitel in vara anului 1971, si se afla astazi in biserica manastirii Cocos (jud. Tulcea).
La Alexandria, a suferit in 307, Sfanta Ecaterina , in urma edictului dat in 305 de Maximin Daia (305-313).
Numerosi martiri au suferit in Orient, in timpul imparatului Liciniu. Astfel, la 9 martie 320, au suferit cei 40 de mucenici , lasati sa inghete in lacul Sevastia din Armenia.
La 3 ianuarie, intre 320-323, au suferit la Tomis (Constanta) fratii Argeu si Narcis . Tot la Tomis, au suferit la 13 septembrie 320-323 Macrobiu si Gordian (Pr. Prof. I. Ramureanu, op. cit. , p. 185-295).
4. Urmarile persecutiilor
Persecutiile au avut serioase urmari pentru Biserica. In perioada primelor secole, pana la edictul de la Milan din 313, dat de Constantin cel Mare (306-337), iar in Rasarit si dupa aceea, Biserica a dat cel mai mare numar de martiri, cinstiti pana azi ca sfinti.
Contrar asteptarilor masurilor luate de imparatii romani contra crestinilor si a urii lumii pagane, cu cat crestinii erau mai persecutati, cu atat numarul lor crestea. Curajul martirilor in fata mortii a facut pe multi pagani sa treaca la crestinism. " Semen est sanguis christianorum " - " sangele crestinilor este o samanta ", scria Tertulian ( Apologeticum , 50, 13).
Intr-adevar, martirii crestini au suferit cu curaj neinfricat, care a uimit lumea greco-romana, toate torturile si pedepsele inventate de fanatismul si brutalitatea lumii pagane, care ura pe crestini, dispretuia credinta lor intr-un Dumnezeu spiritual si invizibil, lua in deradere credinta si speranta lor in invierea mortilor si viata viitoare, si nu avea nici o pretuire pentru viata lor curata si sfanta.
Istorisirea patimirii martirilor are nu numai o valoare istorica, ci si una doctrinara si morala .
Prin marturisirile lor in fata judecatorilor pagani, martirii ne arata credinta lor nezdruncinata in puterea lui Dumnezeu si a Fiului Sau Iisus Hristos, Care s-a intrupat si s-a rastignit pentru mantuirea oamenilor. Harul Duhului Sfant vine permanent in ajutorul oamenilor pentru mantuirea lor.
Din punct de vedere moral, exemplul martirilor este de mare pret, caci ei ne arata modul de a ne conduce in viata dupa poruncile Domnului Iisus Hristos pastrate in Evanghelia Sa.
Din timpul persecutiilor, a luat nastere cultul Sfintilor si al moastelor . Sfantul este un intercesor, un mijlocitor bine placut lui Dumnezeu, care, investit cu nimbul sfinteniei, se roaga lui Dumnezeu pentru crestini si toti oamenii.
Prima informatie in acest sens ne-o ofera Martiriul Sfantului Policarp († 23 februarie 155), in care se spune: "Ne inchinam lui Hristos pentru ca El este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri ii cinstim dupa vrednicie ca pe ucenicii si imitatorii Domnului..." (cap. 17). In cinstea martirilor, s-au ridicat primele locasuri de cult numite "martyria ", iar numele lor a inceput sa se dea pana azi ca nume de botez.
Prima stire despre cultul moastelor ne-o da tot Martiriul Sfantului Policarp , cap. 18, in care se spune: "Noi am dobandit mai in urma osemintele lui, mai cinstite decat pietrele pretioase si mai scumpe decat aurul, si le-am asezat la un loc cuvios. Dea Domnul sa ne adunam si noi, dupa putinta, cu bucurie si veselie, ca sa sarbatorim ziua martiriului lui, ca zi a nasterii - 
, latineste, dies natalis . Numele martirilor au trecut in calendarele crestine si sunt pomenite pana azi. (Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice , Bucuresti, 1982).
Pr. Prof. Dr. Ioan Ramureanu,
"Istoria bisericeasca universala", manual pentru seminariile teologice, Bucuresti, 1992, pag. 56-64.
BISERICA IN TIMPUL LUI CONSTANTIN CEL MARE
Imparatul Constantin cel Mare (337-377) este una din personalitatile de seama din istoria universala. Pina la el, Biserica a indurat grele persecutii din partea imparatilor romani. Convertirea lui la crestinism a insemnat o mare cotitura in istoria acestuia, caci, prin publicarea edictului de toleranta religioasa, de la Milan din ianuarie 313, Constantin a asigurat Bisericii deplina libertate in tot Imperiul roman. Biserica intra, de acum inainte, intr-o perioada de inflorire si propasire, in <<secolul ei de aur>>.
Inaintea lui Constantin cel Mare, Galeriu, grav bolnav, a dat la 30 aprilie 311, la Sardica, un edict de toleranta pentru crestini, de acord cu Constantin si Liciniu, care cuprinde permisiunea existentei crestinilor - <<ut denuo sint cristiani et conventicula eorum>> = <<sa existe din nou crestini si sa tina adunarile lor>> (Lactantius, De mort. pers., 34; Eusebiu, Ist. bis., VIII, 17). Galeriu a murit curind, la 5 mai 311, incit edictul sau s-a aplicat doar partial.
E greu de cunoscut in intimitatea ei evolutia religioasa a imparatului Constantin, dar, o data declarat pentru crestinism, el a progresat continuu pe aceasta cale, incepind cu lupta dintre el si Maxentiu de la Pons Milvius (Podul Vulturului), linga Roma, din 28 octombrie 312, pina la botezul lui din mai 337.
Dupa istoricii crestini, Eusebiu si Lactantiu, in ajunul luptei cu Maxentiu, Constantin a vazut pe cer ziua, in amiaza mare, o Cruce luminoasa deasupra soarelui cu inscriptia: 
= in hoc signo vinces = prin acest semn vei invinge (Lactantius, De mortibus persecutorum, 48, 5). Noaptea, in timpul somnului, i s-a aratat Iisus Hristos cu semnul crucii, pe care-l vazuse ziua pe cer, cerindu-i sa-l puna pe steagurile soldatilor, spre a-i servi drept semn protector in lupte. Acesta este monogramul lui Hristos HP pe care l-a pus pe un steag numit labarum.
Ca imparatul Constantin a fost convins de aparitia minunata a Sfintei Cruci, ne-o confirma faptul ca pe arcul de triumf al lui Constantin, care se pastreaza pina azi la Roma, el afirma ca a cistigat victoria asupra lui Maxentiu: <<instinctu divinitatis>> = <<prin inspiratie divina>>.
La citeva luni de la victoria asupra lui Maxentiu, Constantin, impreuna cu Liciniu, devenit prin casatoria cu una din surorile sale, cumnatul sau, au publicat edictul de la Milan din ianuarie 313, prin care se acorda libertate religioasa deplina crestinismului, care devine religio licita = religie permisa in Imperiu. Totodata, se anulau toate hotaririle anterioare luate contra crestinilor si se retrocedau Bisericii locasurile de cult si averile confiscate de imparatii precedenti.
Edictul de la Milan are o importanta epocala prin hotaririle si urmarile lui. Din religie nepermisa si persecutata, crestinismul devine relige permisa, ba chiar favorizata, cum arata actele ulterioare ale imparatului Constantin.
Din nefericire, Valeriu Liciniu (308-324), la inceput pe deplin asociat la politica religioasa a imparatului Constantin, s-a departat de aceasta, devenind din 316 reprezentantul declarat al paginismului in Orient, unde erau multi crestini si a inceput persecutarea lor intre 320-323.
In urma infringerii suferite de Liciniu in lupta cu Constantin in 18 septembrie 324, la Chrysopolis, azi Scutari – linga Calcedon, pe coasta apuseana a Asiei Mici, in fata Constantinopolului, si a unor uneltiri contra lui Constantin, Liciniu a fost condamnat la moarte si executat la Tesalonic in 324. De aceasta data, Constantin a ramas singurul imparat al vastului Imperiu roman pina la moartea sa in 22 mai 337.
Ramas singurul stapinitor, Constantin lua fata de crestinism o atitudine binevoitoare, fara a jigni, insa, paginismul greco-roman, care avea numeroase si puternice radacini. Imparatul insusi pastra aproape tot timpul domniei demnitatea suprema pagina de pontifex maximus si nu se lepada de paginism decit prin Botezul savirsit cu citeva zile inainte de moarte, in mai 337.
Trebuie sa recunoastem, insa, ca pastrarea titlului pagin de pontifex maximus ii da dreptul si posibilitatea de a supraveghea si tine in friu paginismul, in interesul crestinismului insusi. Daca imparatul ar fi renuntat atunci la el, isi ridica un rival periculos, care ar fi putut sa restabileasca situatia de mai inainte a paginismului, inca puternic prin numarul credinciosilor lui, prin influenta si situatia inalta a senatorilor a aristocratilor si functionarilor superiori.
In luarea de masuri favorabile Bisericii, Constantin proceda treptat si cu mult tact.
Politica lui religioasa este caracterizata mai ales prin citeva fapte de importanta majora: actul de libertate religioasa de la Milan, din ianuarie 313, alegerea unei noi resedinte imperiale si convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325.
Imediat dupa edictul din 313, imparatul scuteste pe clericii crestini de obligatia grea si costisitoare a functiunilor municipale. Scuteste Biserica de dari, drept de care nu se bucurau templele pagine, si-i inapoie tot ceea ce ii fusese confiscat, acordindu-i si dreptul de a primi legate si donatiuni. Totodata, el acorda ca ajutor episcopilor sume importante din tezaurul statului, pentru ridicarea de biserici si intretinerea clerului. El acorda Bisericii dreptul de eliberare a sclavilor si dadu episcopilor dreptul sa judece pe cei ce n-ar voi sa fie judecati dupa legile statului.
Constantin cel Mare a intervenit si in dreptul penal, pe care a incercat sa-l umanizeze, inlaturind din legile penale dispozitii si pedepse contrare spiritului crestinismului, ca: rastignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul rosu). S-a imbunatatit tratamentul din inchisori. S-au adus restrictii luptelor de gladiatori si s-au trimis condamnatii la mine, in loc de lupte. S-a modificat, in spirit crestin, legislatia referitoare la casatorie, la parintii fara copii, s-a ingreunat divortul, s-a pedepsit adulterul si siluirea, sau violul, s-a interzis aruncarea copiilor si vinderea lor, prin ajutoare date parintilor saraci. S-au luat masuri de protectie si ajutor pentru saraci, orfani, vaduve si bolnavi.
Prin legea din 321, Constantin cel Mare a generalizat duminica ca zi de repaus in Imperiu.
Inca din 317, imparatul a inceput sa bata si monede cu monogramul crestin.
In functiile inalte, el numea de preferinta crestini, dar a pastrat si pagini. Functionarilor pagini li s-a interzis sa aduca sacrificii.
Cultul imparatului a pierdut sensul lui religios, pastrind mai mult semnificatia lui politica: cinstirea autoritatii imparatului ca exponent al puterii Imperiului roman; templele dedicate lui devin localuri publice, fara statui si fara sacrificii.
In unele locuri, unde crestinii erau in majoritate, ei au luat templele pagine si le-au transformat in biserici, sau le-au inchis.
Imparatul si membrii familiei sale – mama sa, Elena, sotia sa, Fausta, sora sa, Anastasia, fiica sa, Constantina, au daruit episcopilor ajutoare pentru a repara bisericile sau pentru a construi altele noi. La Ierusalim, la Antiohia, Tyr, Nicomidia, Roma si Constantinopol s-au ridicat biserici marete. La Constantinopol, a ridicat catedrala Sfintii Apostoli, care a devenit necropola imparatilor bizantini. In cadrul unor festivitati marete, s-a sfintit, la 14 septembrie 335, catedrala Sfintului Mormint – Anastasis – Invierea, ridicata prin rivna si cheltuiala lui Constantin.
Cultul crestin si pelerinajul la Locurile Sfinte au luat o mare dezvoltare. Mama imparatului, Sfinta Elena, a descoperit la Ierusalim lemnul Sfintei Cruci pe care a fost rastignit Mintuitorul. La Roma, imparatul a cedat episcopului fostul palat imperial – Lateranul.
Vointa lui Constantin cel Mare de a sustine crestinismul s-a vazut si in alegerea unei noi capitale pe tarmurile incintatoare ale Bosforului. Inca din timpul lui Diocletian (284-305), Roma nu mai era capitala unica a Imperiului roman, caci acesta o mutase la Nicomidia, in Asia Mica. Roma ramasese inca un oras pagin, in care templele, monumentele, senatul roman, aristocratia aminteau si pastrau vechea religie pagina.
Constantin s-a hotarit sa paraseasca Roma pagina, spre marea nemultumire a episcopilor Romei, si sa intemeieze un nou oras ca resedinta imperiala. Acesta a fost Bizantul, pe Bosfor, care a primit numele de Constantinopol = orasul lui Constantin, inceput in 324 si inaugurat la 11 mai 330. Constantin a facut din Bizant capitala unui Imperiu crestin, care trebuia sa arate aceasta prin bisericile, monumentele si atmosfera sa.
Mutarea capitalei la Constantinopol a avut consecinte importante in istoria Impeiului roman si a Bisericii. Prin aceasta mutare s-au pus temeliile Imperiului roman de Rasarit care a durat pina la 29 mai 1453, cind Constantinopolul a fost cucerit de turci, sub conducerea lui Mahomed al II-lea Cuceritorul (1451-1481).
In Constantinopol, numit <<Roma cea noua>>, se ridica un oras cu mare viitor politic si bisericesc. Episcopii de Constantinopol devin egali in rang de cinste cu episcopii Romei, prin canonul al 3-lea al Sinodului al II-lea ecumenic de la Constantinopol, din 381, si canonul 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon din 451.
Convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325 constituie unul din meritele deosebite ale imparatului Constantin. Vazind tulburarea crescinda provocata de erezia lui Arie din Alexandria, Constantin s-a decis sa convoace pe episcopii Imperiului intr-un sinod general sau ecumenic spre a defini impreuna adevarurile de credinta si a asigura unitatea crestinismului. Ca om de stat experimentat, Constantin si-a dat seama ca unitatea crestinismului si pacea si linistea Bisericii constituie elementul de viata si de rezistenta al Impeiului roman universal. In locul pluralitatii zeilor pagini, era de preferat existenta unei singure credinte in Imperiu, cea crestina, caci ea asigura si unitatea lui politica.
Este interesant de constatat ca Constantin insusi, desi nu primise inca botezul, a deschis Sinodul I ecumenic printr-o cuvintare adresata episcopilor, asigurindu-i ca el se considera <<impreuna slujitor cu ei>> (Eusebiu, Viata fericitului imparat Constantin, III, 13). Cu alt prilej, dupa marturia lui Eusebiu, el a spus ca se considra episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afara (ale Bisericii) - (Eusebiu, ibidem, IV, 24).
Este adevarat ca politica religioasa inaugurata de Constantin cel Mare a avut si unele urmari defavorabile. Biserica a avut in persoana imparatului un ocrotitor, dar, in acelasi timp, si un stapin. Imparatii s-au amestecat in chestiunile religioase, impunindu-si vointa. Unii au sustinut arianismul, monofizismul, monotelismul, au persecutat pe ierarhii ortodocsi, au inlaturat din scaune, exilindu-i, ierarhi merituosi.
Desigur, ca om de stat, Constantin a facut si unele greseli, pe care istoria nu i le trece cu vederea. In unele din actele sale de suveran, el a pedepsit singeros pentru motive de infidelitate politica si acte de tradare de stat. Astfel, fiul sau, Crispus, mostenitorul de drept al tronului imperial, pe care Constantin si-l asociase la domnie in 317, cu titlul de <<Cezar>>, fiind implicat intr-un complot de stat, a fost ucis in 325; la putin timp, sotia sa cea de a doua, Fausta, a fost ucisa in baia sa la Roma.
In materie de politica bisericeasca, dupa Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325 s-a lasat influentat de curtezani lingusitori si de arieni, ceea ce a provocat confuzie in sufletele credinciosilor.
Cu toate aceste scaderi, este in general admis ca Constantin cel Mare a fost bine intentionat in actele sale si el a facut crestinismului, ca primul imparat crestin, cel mai mare serviciu dintre imparatii romani, asigurindu-i libertatea prin edictul de la Milan din 313. Convertirea sa la crestinism a dat un nou curs istoriei universale, prin incercarea sa de a armoniza interesele superioare ale Imperiului roman cu interesele Bisericii.
Imbolnavindu-se grav, Constantin a fost botezat in vila sa de la Ancyrona, la marginea Nicomidiei, de episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia si alti clerici, cu citeva zile inainte de Rusalii, in luna mai 337. El a murit curind dupa aceea, la 22 mai 337, in Duminica Rusaliilor si a fost ingropat cu mare fast in biserica Sfintii Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa.
Pentru meritele sale deosebite si mai ales pentru marile servicii aduse crestinismului, dupa lunga perioada de persecutii, Biserica l-a cinstit in chip deosebit, trecindu-l in rindul Sfintilor si numindu-l Cel intocmai cu Apostolii.
Politica lui religioasa, in general, a fost urmata de fiii si succesorii lui, cu exceptia imparatului Iulian Apostatul (361-363), nepotul sau, care a reintrodus pentru scurt timp paginismul in situatia lui de religie favorizata in Imperiul roman, persecutind crestinsmul. Spre sfirsitul secolui al IV-lea, sub imparatul Teodosie cel Mare (379-395), crestinismul a ajuns din religie tolerata – religio licita, religie de stat, iar Ortodoxia devine confesiunea oficiala a Imperiului. Din timpul lui Teodosie cel Mare, Imperiul roman devine imperiu crestin.
Pr. Prof. Dr. Ioan Ramureanu,
Istoria Bisericeasca Universala, Vol. I ("De la inceputurile Crestinismului pina la anul 1054" - Biserica in Epoca sinoadelor ecumenice), Bucuresti, 1992, pag. 98-103.
SCURT ISTORIC AL SINOADELOR ECUMENICE
In perioada dinainte de Schisma (1504), caracterul <<ecumenic>> al unui sinod este dat de prezenta si de reprezentarea episcopatului din intregul imperiu. Sinod <<ecumenic>> inseamna adunarea episcopilor din imperiu. In acest sens, reprezentrea scaunului de Roma (dioceza Italiei) era necesara. Desi convocate de imparati, sinoadele ecumenice nu constituie o institutie imperiala. Ei semneaza actele sinodale, fara sa voteze sau sa influenteze deciziile, lasind episcopilor o autonomie deplina in dezbateri. In deciziile sinoadelor trebuie sa se faca o distinctie intre dogma, care are continut doctrinal de credinta (<<oros>> - <<finis>>) si canon, care are un caracter disciplinar. Nici convocarea de catre imparat, nici reprezentarea ecumenica, nici semnatura episcopilor pe actele sinoadelor nu garanteaza ortodoxia intrinseca a credintei exprimate, a crezului. Deciziile sinoadelor ecumenice nu constituie un criteriu extern al doctrinei, deoarece nici o autoritate exterioara nu poate impune adevarul credintei. De aceea, ele trebuie sa fie <<receptate>> si confirmate de constiinta Bisericii. Traditia ortodoxa recunoaste sapte sinoade cu caracter <<ecumenic>>, intre care s-au tinut alte numeroase sinoade locale sau regionale. Sinoadele ecumenice sint:
1. Sinodul de la Niceea, in Asia Mica (mai-iunie 325) convocat de imparatul Constantin cel Mare (274-337) in biserica palatului sau, la care iau parte <<318 parinti>>, episcopi din tot imperiul inclusiv reprezentantii papei Silvestru I (314-335), preotii Vit si Vincent. Dintre episcopii occidentali, se remarca Hosius de Cordoba (Spania), cel care fusese trimis de imparat la Alexandria pentru a restabili pacea in Biserica Egiptului. Scopul sinodului este formularea explicita a credintei despre Sfinta Treime, in opozitie cu invatatura preotului erudit Arie (cca. 256-336) din Alexandria, care sustinea ca Fiul nu este identic dupa fire cu Tatal, fiind subordonat Acestuia ca o cretura de ordin superior a Tatalui. Sub influenta sfintului Atanasie, diacon de Alexandria , sinodul afirma ca Dumnezeu-Fiul este de o fiinta (homoousis) cu Dumnezeu-Tatal. Dumnezeu-Unul, Care are o singura fire, exista ca Treime cele <<trei ipostase>> avind fiecare proprietati unice, personale. Crezul de la Niceea devine curind punctul de referinta al intregii traditii ortodoxe, in special al sinoadelor posterioare. Exista parerea ca celelalte sinoade nu sint altceva decit confirmarea si explicarea ortodoxiei de la Niceea. De altfel, sinoadele ulterioare incep cu rostirea Simbolului de la Niceea. Actele sinodului nu s-au pastrat, dar Eusebiu al Cezareii (in Vita Constantini) face o descriere pe larg a dezbateririlor. Sinodul promulga 28 de canoane, care prevad, printre altele, sarbatorirea Pastelui in zi de Duminica, dar nu in acelasi timp cu pastele iudaic; organizarea Bisericii dupa provinciile adminstrative ale imperiului; prezenta a trei episcopi liturgisitori in hirotonia episcopala.
2. Sinodul de la Constantinopol (mai-iulie 381) este convocat de imparatul Teodosie (379-395), fara consultarea papei Damas I (366-387), cu intentia de a pune capat controversei ariene, care a continuat si dupa Sinodul de la Niceea, datorita sprijinului dat de chiar imparatul Constantin semiarienilor (imparatul exileaza pe sfintul Atanasie la Treves) si mai ales persecutiei in care succesorii lui Constantin – Constantia (350-361), sora lui Constantin, Constant si Valens († 378) – o declanseaza impotriva ortodocsilor de la Niceea. Sinodul este chemat sa se pronunte in legatura cu doua erezii ale timpului: cea sustinuta de Macedonie, episcop de Constantinopol – care nega deplina dumnezeire a Duhului Sfint, spunind ca este o creatrua a Fiului – si cea a lui Apolinarie, episcop de Siria, care nega prezenta sufletului rational (sau spiritul) in Hristos, acesta fiind inlocuit cu Cuvintul. Sindoul reia doctrina de la Niceea asuprea Sfintei Treimi – doctrina intarita apoi de teologia trinitara a parintilor capadocieni, Vasile, Grigorie de Nazianz si Grigorie de Nyssa, care au impus cu autoritate formula: <<Una si aceeasi fire dumnezeiasca in trei Persoane>> - si adauga articolele privitoare la Duhul Sfint. Impotriva lui Macedonie, <<cei 150 de parinti>>, fara sa foloseasca <<homoousios>>, afirma ca Duhul este <<inchinat si slavit impreuna cu Tatal si cu Fiul>>. Sinodul respinge apolinarismul, in expresia <<de la Duhul Sfint si din Fecioara Maria>>. Simbolul din 381 va deveni crezul clasic, ecumenic, al Bisericii crestine. El va patrunde in liturghie si va fi confirmat de toate sinoadele ulterioare sub denumirea de crez niceoconstantinopolitan. In canonul 3, sinodul fixeaza ordinea celor cinci patriarhate, tinind seama de situatia politica a vremii. Roma se bucura de o preeminenta de onoare, iar Constantinopolul ocupa locul doi, avind privilegii egale cu <<cetatea imperiala>>, Roma.
3. Sinodul de la Efes (iunie-iulie 431) este convocat de imparatul Teodosie al II-lea (408-450), cu scopul de a clarifica disputa dintre Nestorie († 451), episcop de Constantinopol (in 428), si Chiril al Alexandriei (412-444) [acesta fiind nepotul patriarhului Teofil (385-412), cel care a manevrat depunerea si exilul sfintului Ioan Gura de Aur (407)]. Nestorie apare ca fondatorul unei noi erezii potrivit careia exista doua persoane distincte in Cuvintul intrupat; de aceea Fecioara Maria nu poate fi numita <<Nascatoare de Dumnezeu>>, ci numai <<nascatoare de Hristos>>. La insistenta lui Chiril, sinodul (153 de episcopi) defineste doctrina despre unirea celor doua firi in persoana unica a Cuvintului si doctrina despre Fecioara Maria – Nascatoare de Dumnezeu, condamna si depune pe Nestorie, inainte de sosirea legatilor papei Celestin I (422- 432) si a episcopilor din Antiohia, care in cele din urma accepta doctrina si procedura lui Chiril. Dupa condamnarea nestorianismului (Nestorie n-a participat la sinod), discipolii lui Nestorie se despart de Biserica oficiala si formeaza o Biserica separata, in Persia , cu sediul la Seleucia . Biserica Orientului, sau <<nestoriana>>, din Persia , a depus un efort misionar cu totul remarcabil in secolele urmatoare. Dar raspindirea islamismului in imperiul mongol si mai cu sema masacrul savirsit de Tamerlan au pus capat acestui avint misionar al crestinismului nestorian.
4. Sinodul de la Calcedon (8 oct. – 1 nov. 451 ), convocat de imparatul Marcian (450-457), care a participat la sinod insotit de Pulcheria, sora imparatului Teodosie, s-a tinut in biserica Sfinta Eufimia, cu sprijinul deplin al papei Leon I (440-461). Sinodul trebuia sa se pronunte in legatura cu monofizismul, erezie care refuza distinctia dintre persoana - <<hypostasis>> si natura - <<physis>>, afirmind ca daca Hristos e o persoana, El nu poate avea doua naturi. Erezia era propovaduita de Eutihie (378-cca.454), calugar din Constantinopol, discipol al lui Chiril si adversar a lui Nestorie, care sustinea ca Hristos nu are decit o singura natura (mono-physis), cea dumnezeiasca, trupul uman fiind luat numai in aparenta. Un sinod provincial, convocat in 448, de Flavian, patriarhul Constantinopolului, condamna ca eretic pe Eutihie. In apararea acestuia se ridica Dioscur, patriarhul Alexandriei, care convinge pe imparatul Teodosie II sa convoace un sinod in 449 la Efes, sinod dominat de Dioscur si de calugari, la care se obtine reabilitarea lui Eutihie si depunerea lui Flavian. Intr-o scrisoare catre Flavian, papa Leon I condamna monofizismul, aparind doctrina ortodoxa despre Iisus Hristos, Care <<pentru noi si pentru a noastra mintuire, S-a nascut din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, dupa firea omeneasca, ca un singur si acelasi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Nascut, in doua naturi, unite fara confuzie, nici schimbare, fara impartire, nici separare, distinctia naturilor nefiind deloc suprimata prin unirea lor, fiecare natura pastrind, dimpotriva, particularitatea ei, ambele concurgind intr-o singura forma, o singura persoana si o singura ipostasa>>, <<Tomul>> lui Leon I catre Flavian nu a pus sfirsit ereziei monofizite, de aceea imparatul Marcian convoaca un nou sinod, in 451 la Calcedon, la care asista 600 de episcopi (cinci din Occident). Sinodul nu si-a insusit Scrisoarea papei Leon I catre Flavian, ci a alcatuit o noua definitie dogmatica, in care se condamna nomofizismul, marturisind credinta <<in doua naturi care se unesc intr-o singura persoana>>.
Sinodul reabiliteaza pe Teodoret de Cyr si Iba de Edessa, inalta scaunul de Ierusalim la treapta de patriarhat, confirma hotarirea sinodului din 381 prin care Constantinopolul ocupa rangul al doilea in Biserica, dupa Roma, largindu-I-se dreptul de jurisdictie asupra Traciei, Pontului si Asiei Mici. Canonul 28, care n-a fost acceptat de Papa Leon I, afirma clar ca Roma ocupa rangul intii in Biserica deoarece e <<cetate imperiala>> si nu pentru ca ar fi <<scaunul lui Petru>> (V. CALCEDON, PENTARHIE, PRIMUS INTER PARES). Dogma hristologica de la Calcedon n-a fost acceptata de Biserica copta din Egipt, care pastreaza monofizismul ca doctrina adevarata, pentru a exprima in acest fel nemultumirea fata de dominatia grecilor in Biserica Orientala. Astfel se formeaza Bisericile monofizite, negrecesti, impotriva <<melchitilor>> (<<adepti ai imparatului>>)adica ortodocsilor greci care accepta Calcedonul.
5. Sinodul al II-lea de la Constantinopol (mai-iunie 553) este convocat de imparatul Justinian cel Mare (527-565) cu intentia de a impaca monofizismul cu ortodoxia, date fiind repercusiunile politice ale respingerii Calcedonului de catre Biserica Egiptului. O asemenea incercare fusese deja facuta de imparatul Zenon (479-491), care a publicat un decret de unire, <<Henotikon>>, propunind o formula de compromis (intocmita de Accaciu, patriarhul Constantinopolului si Petru, patriarhul monofizit de Alexandria), dupa care numai deciziile sinoadelor anterioare Calcedonului sint obligatorii pentru credinta. Imparatul Justinian promulga un edict (imparatul publicase o lucrare in care enumera erorile lui Origen, continute in Despre Principii), prin care condamna cele <<Trei Capitole>>, si pe cei trei teologi care apareau a fi propagatorii nestorianismului: persoana si opera lui Teodoret de Cyr (intre 393-460), prieten al lui Nestorie, care scrisese impotriva lui Chiril si contra sinodului de la Efes, si scrisoarea lui Iba de Edessa (380-457) in care acesta apara pe Teodor de Mopsuestia si respinge argumentele lui Chiril. Opozitia episcopilor africani si reactia papei Vigiliu, impotriva modului in care imparatul voia sa impuna un edict de credinta, sileste pe Justinian sa convoace un sinod general la care participa 165 de episcopi ci care condamna cele <<Trei Capitole>>. Cu toate acestea, sinodul se tine si anatematizeaza pe cei ce sustin ce e condamnabil in cele <<Trei Capitole>>. Sinodul se pronunta in mod clar pentru <<unirea ipostatica>> si respinge pe cei care confunda sau separa firile dupa unire. Hristos este <<in doua firi>>, chiar dupa ce unirea dupa ipostas a avut loc. Sinodul da o interpretare corecta expresiei monofizite a teologilor din Alexandria, <<o natura intrupata a Cuvintului dumnezeiesc>>, afirmind ca unirea dupa ipostas pastreaza cele doua naturi, unite fara confuzie si fara separare, intr-o singura persoana. Sinodul aproba formula liturgica <<Domul nostru Iisus Hristos, Care a fost rastignit cu trupul, este Dumnezeu adevarat>> si condamna invataturile sustinute de Arie, Eunomie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie si Origen. La inceput, papa Vigiliu n-a acceptat aceasta condamnare, dar in 554 recunoaste caracterul ecumenic al acestui sinod.
6. Al treilea sinod ecumenic de la Constantinopol (noiembrie 680 – septembrie 681), convocat de imparatul Constantin al IV-lea Pogonatul (648-685), s-a reunit in sala Cupolei (trullos) a palatului, pentru a formula credinta adevarata fata de erezia monotelismului (thelisisi>> = vointa). Erezia a fost pusa in circulatie de imparatul Heraclius (610-641), intr-o marturisire de credinta publicata in 638, <<Ektesis>>, compusa de patriarhul Serghie si acceptata de papa Honorius (625-638). Invatatura ca Hristos are doua naturi, desi dupa intrupare are numai o vointa (monotelism) sau o singura <<energie>> (monoenergism), putea sa atraga pe monofizitii moderati, dar ea contravenea Calcedonului. Imparatul Constant al II-lea interzice discutiile despre cele doua vointe in Hristos. In aceste conditii, ortodoxia este aparata, cu pretul martiriului, de papa Martin I († 655 in exil in Crimeea) si de sfintul Maxim Marturisitorul. Sinodul, in prezenta imparatului si a legatilor papei Agathon (678-681), condamna pe Sergie si respinge scrisorile lui Honorius catre Serghie, acuzindu-l de a fi monotelit. Sinodul recunoaste, in acord cu invatatura <<parintilor>>, ca in Hristos exista doua vointe naturale si doua lucrari naturale, firea omeneasca avind vointa ei proprie, care se supune de bunavoie vointei dumnezeiesti, fiind pe deplin indumnezeita. Sinodul face un rezumat al dogmelor promulgate de sinoadele precedente, un fel de redefinire a doctrinei despre persoana Fiului lui Dumnezeu.
Deoarece sinoadele din 553 si 680-681 nu s-au ocupat cu problemele disciplinare, imparatul Justinian convoaca in 692, in aceeasi sala a palatului (in trullo), un sinod general cu scopul de a decreta canoane, in completarea celor doua concilii precedente, al cincilea si al saselea, (de unde denumirea de synodus quinisextus). Sinodul confirma canonul 28 de la Calcedon, se pronunta pentru casatoria preotilor inainte de hirotonie, critica unele obiceiuri ale Bisericii Apusene, stabilind impartasirea sub ambele forme (piine si vin) si folosirea piinii dospite (artos) la Euharistie.
7. Al doilea sinod ecumenic de la Niceea (septembrie – octombrie 787) este convocat de imparateasa Irina (780-790), regenta lui Constantin al VI-lea (771-797), pentru a se pronunta in legatura cu cultul icoanelor. Leon al III-lea Isaurul (717-741) publica un edict in 727, prin care interzice cultul icoanelor si reprezentarea picturala in general, considerind aceasta drept idololotrie. Imparatul numeste un patriarh iconoclast, iar impotriva papei Grigorie al III-lea (731-741) care excomunicase pe iconoclasti, trece sub jursdictia Constantinopolului provincia Iliriei. Succesorul sau, Constantin al V-lea Copronim (741-775) convoaca un sinod in 754 la Constantinopol, care condamna cultul icoanelor si excomunica pe toti anti-iconoclastii, inclusiv pe Ioan Damaschinul, aparatorul cel mai aprig al venerarii icoanelor. Imparateasa Irina, cu sprijinul patriarhului Tarasie si cu acordul papei Adrian I (771-795), convoaca un alt sinod, tot la Niceea (350 de parinti) sinod care anuleaza deciziile celui din 754 si care formuleaza invatatura ca obiectul venerarii este persoana reprezentata pe icoana, facind o distinctie intre adorare (latreia) care este rezervata numai lui Dumnezeu si cinstire (proskynesis) ce se cuvine sfintilor (v. ICOANA). Sinodul n-a fost acceptat de catre Bisericile din imperiul lui Carol cel Mare (Germania, Franta, Spania). Sinodul de la Francfurt (794) si <<Cartile caroline>> se pronunta impotriva cultului icoanelor.
Cu toata opozitia patriarhului Nichifor, a lui Teodor Studitul si a calugarilor in general, iconoclasmul persista datorita perscutiei declansate de imparatii bizantini. De abia sub imparateasa Teodora cultul icoanelor a fost restabilit (842), fapt in amintirea caruia s-a instituit sarbatoarea Ortodoxiei, in prima Duminica a postului Pastelui. Iconoclasmul este ultima erezie care a facut obiectul unui sinod ecumenic.
Biserica ortodoxa recunoaste numai sapte sinoade ecumenice. Este adevarat ca un sinod tinut la Constantinopol (879-880), la care participa legatii papei Ioan al VIII-lea (872-882), incearca sa restaureze comuniunea dintre Orient si Occident, atit de mult zdruncinata datorita ambitiei papilor de a fi considerati de orientali ca instanta de apel. Sinodul recunoaste pe Fotie (820-891) ca patriarh (Fotie inlocuise pe Ignatie in 858, dar nu a fost recunoscut de papa Nicolae I (858-867) si fusese apoi condamnat de sinodul din Constantinopol (869-870), convocat de Vasile I Macedoneanul (867-886); la rindul sau Fotie depusese pe papa, criticind aspru activitatea misionarilor catolici in Bulgaria – a carei populatie fusese convertita de Bizant in 864 -, pe care ii acuza de erezie). Sinodul se pronunta impotriva adaosului <<Filioque>> si recunoaste egalitatea dintre Roma si Constantinopol, desigur Roma avind <<intiietate>>. Unii sustin ca recunoasterea acestui sinod ca sinod de reconciliere ar fi de o mare valoare practica in vederea reducerii shismei. Punctul de plecare al shismei din 1054 se afla in tendinta papilor de a aseza Orientul sub autoritatea lor directa, lasind rasaritenilor impresia ca autonomia lor este contestata. Din punct de vedere teologic, separarea a fost provocata de <<Filioque>>, asa cum arata patriarhul Fotie in tratatul sau <<Despre Duhul Sfint>>, in care condamna pe latini ca eretici.
Importanta sinoadelor ecumenice rezida in faptul ca: a) prin continutul lor dogmatic, ele constituie legatura de unitate cea mai solida intre toate Bisericile locale, in primul mileniu crestin; b) ele au impus autoritatea si metoda colegiala, conciliara, care a mentinut si slujit ideea ecumenica; c) sinoadele au redresat sau reconstituit unitatea vizibila a crestinsmului, de aceea unirea Bisericilor trebuie sa faca obiectul unui acord ecumenic.
Pr. Prof. Dr. Ion Bria,
"Dictionar de Teologie Ortodoxa", EIBMBOR, 1981, pag. 337-343.
VA URMA...
